Posts tagged: DMITRI ROGOZIN

Ce uită vicepremierul rus Dmitri Rogozin?

Rusia iese în mod continuu pe scena media, prin intermediul vicepremierului rus Dmitri Rogozin, fost ambasador la NATO.

Discursurile vicepremierului sunt pline de amenințări, nu numai la adresa României sau a Poloniei, dar și a tuturor europenilor care ar accepta să amplaseze elemente ale scutului antirachetă pe teritoriul național.

Orice știre despre scutul antirachetă este automat taxată de vicepremierul rus.

Amenițările curg de la faptul că scutul este îndreptat împotriva Rusiei până la amenințarea cu instalarea, în regiunea Kaliningrad, a rachetelor de tip Iskander.

Trebuie să-i reamintim vicepremierului rus că scutul antirachetă este unul absolut defensiv.

Se pare că acest lucru trebuie repetat des, mai ales pentru prietenii noştri din afara NATO.

Dragii mei, acestea sunt beneficiile unei securităţi europene colective, este de fapt expresia practică a articolului 5, din Tratatul Nord-Atlantic de la Washington D.C., din 4 aprilie 1949, de constituire a NATO.

Domnule vicepremier, NATO apără Europa, dumneavostră apărați Rusia!

Puteţi citi continuarea apăsând AICI!

Un mutant post-sovietic: Dmitri Rogozin

Am cântărit bine cuvintele, înainte de a alege titlul de mai sus. Dar este singurul care i se potriveşte unicului diplomat de la Cartierul General al NATO, care vorbea acolo, în capitala Uniunii Europene, implicit a Alianţei Nord-Atlantice, precum altcineva, îmi scapă numele, în pustiu…

_______________________070-1

Că Dmitri Rogozin este îndrăgostit de propria sa persoană ştiam. Că îşi ia fantasmele personale drept posibile evoluţii, nu mă mai miră de multă vreme. Că junele Dmitri Medvedev, vizibil speriat de postura sa – probabilă, dar nu sigură, de viitor premier al Rusiei Putiniste – caută să îşi ascundă lipsa de expertiză în spatele unor plauzibili specialişti, precum fostul papagal vorbitor de la sediul NATO, nu îmi generează decât hohote de râs, momentan controlabile.

Totul are însă o limită.

Nu ştiu ce acord a examinat acest nou secretar cu propaganda, al Comitetului Central al Partidului Comunist Putinist, a se citi Rusia (dez)Unită, dar de la ce a lecturat acest mutant post-sovietic – catâr ar fi fost un elogiu – până la ce a declarat este o mare distanţă.

a mutant

Am examinat acordul pe care americanii l-au semnat cu românii – privind desfăşurarea în România de interceptori americani de rachete, a spus ex-ambasadorul Rusiei la NATO – şi românii pot crede că sunt administratori importanţi ai interceptorilor de rachete, dar chiar şi comandantul bazei, un militar român, are dreptul să intre numai în hol. El nu va vizita niciodată staţia de control din simplul motiv că baza este americană, nu a NATO a mai adăugat Rogozin.

I-auziCaza…Ciocul!

Recapitulăm?

1. Ce acces are nu un simplu comandant de bază, ci ministrul apărării al Siriei, în baza navală rusă, de pe coastele statului arab menţionat? Zero.

2. Documentul livrat tovarăşului Dmitri Rogozin, de către partenerii americani are alt mesaj. Doar oficialii superputerii au decizia finală, nu aliaţii din zonă, precum polonezii şi românii, deci Pentagonul garantează – nu limitează – caracterul defensiv al interceptoarelor made in USA. Рогозин Понял?

3. Dmitri Rogozin, precum şi Vladimir Putin suferă de sindromul controlului total, tipic autoritarismului. Şi pentru că americanii le-au propus două comandamente, cu ofiţeri din ambele state, cu acces la informaţiile de interes comun, mai puţin – cum era şi normal – la decizia de a trimite sau nu un interceptor, Rogozin face… spume la gură! Cu, sau fără mandat, nu contează. Problema sa reală este că fost în vizită oficială în SUA, unde era smerit şi prudent, în faţa camerelor de luat vederi, ale marilor televiziuni americane, de unde s-a întors cu coada între picioare, fără a obţine niciuna din revendicările absurde, demagogice şi aiuristice ale Kremlinului. Г-н Рогозин я прав?

4. Oricât s-ar agita un neprofesionist imagologic ca Dmitri Rogozin – adică un personaj politic rob al propriului şi ineficientului său discurs isteric, deloc impresionant pentru flancul răsăritean al NATO – ridicularizarea dorită de el rămâne aidoma unei frecţii la un picior de lemn. By the way, mister Rogozin! Şi ce credeţi că o să se întâmple dacă actualul tandem de la Moscova se burzuluieşte la România? Va rămâne aceasta singură, ca în 1940? Mutilată teritorial, şi cu un rege imatur ca Mihai I? Peste poate!

5. Că sunt jurnalişti civili neinstruiţi în armată, sau instruiţi de alte servicii de informaţii, deloc româneşti, ca să scrie enormitatea că Rachetele Rusiei pot distruge orice scut antirachetă, pot înţelege. Doar prostia intelectuală, de fapt cea care pare a fi de o asemea sorginte, nu doare! Că aceeaşi imbecili de ziua a şaptea titrează: RUSIA RĂZBOINICĂ: Scutul antirachetă provoacă o nouă cursă a înarmării nu mă mai miră.

6. Dar că în anul 2012 Rusia va fi prinsă pe picior greşit, iniţial de China – la toamnă -, apoi de Statele Unite, în luna noiembrie 2012, mă amuză şi mă determină să îl întreb pe acest diplomat isteric, momentan vicepremier, pe ce post va fi el în decembrie 2012, că în guvernul rus – nota bene – cu siguranţă nu va mai avea loc?

Г-н Рогозин что вы плохой человек!

Propunerile S.U.A. pentru Rusia vizând apărarea antirachetă

missiledispute

Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”

Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.

Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.

Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.

Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.

Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.

Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:

I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”

II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”

III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.

IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.

Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.

În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.

Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.

În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.

Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.

Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.

Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”

Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.

Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!

Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?

Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane – va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.

Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.

GUBERNIA LUI PLAHOTNIUC

Fondatorul website-ului „WikiLeaks”, Julian Assange, ar trebui nominalizat pentru Premiul Nobel, conform unei surse din Kremlin, invocată de agenţia RIA Novosti.

O explicaţie pentru care Dmitri Medvedev a lansat, cu eleganţă, un asemenea semnal public, ar putea fi postarea pe site-ul menţionat a planurilor Alianţei Nord-Atlantice de a apăra Estonia, Letonia şi Lituania, de orice atac posibil din partea Rusiei.

La câteva ore distanţă, după mediatizarea intenţiei preşedintelui Medvedev, Dmitri Rogozin, diplomatul Moscovei acreditat la Cartierul general al NATO, a solicitat o confirmare sau o dezminţire a celor publicate de „WikiLeaks”, în legătură cu protecţia „manu militari” a statelor baltice, pornind de la ipoteza că Rusia ar putea fi agresorul tentat să le ocupe, din nou.

Un purtător de cuvânt al NATO a replicat sec, dar ferm. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic şi Federaţia Rusă nu sunt inamici. Dar Alianţa – nota bene! – este întotdeauna gata să îşi apere membrii săi, inclusiv ţările baltice.

Aceste reacţii s-au succedat în ultimele 72 de ore. Şi au relevanţa lor. Pentru că dau un sens nou şi declaraţiei secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, de la Summitul Alianţei desfăşurat recent în Portugalia.

După cum se ştie, atunci, la Lisabona, Rasmussen a afirmat, în premieră, fără niciun echivoc, că NATO va asigura securitatea fostelor republici sovietice, Moldova şi Georgia.

În traducere liberă, orice acţiune militară străină declanşată din stânga Nistrului, sau din Abhazia şi Osetia va genera o reacţie de anihilare a agresiunii, indiferent cine o va declanşa şi de ce pretexte şi forţe militare se va folosi.

Din acest punct de vedere, cine susţine, la Chişinău, o variantă opusă opţiunii pro-Vest, de integrare în Uniunea Europeană, va fi, în câteva luni, fără niciun viitor politic în cel de-al doilea stat românesc.

Luând în calcul varianta cea mai neagră, pe termen scurt, pentru Republica Moldova, de revenire, la diferite paliere ale puterii în stat, a reprezentanţilor celor care au votat pentru partidul comunist şi pentru formaţiunea politică desprinsă din acesta, reacţia, într-o asemenea situaţie, a comunităţii euro-atlantice, va fi una singură. Cu ecou la Mocova. Susţinerea necesităţii organizării de noi alegeri parlamentare.

Faptul că se invocă acum democraţia, ca motiv de balansare spre stânga, a opţiunilor alegătorilor, prin dorita alăturare a echipei lui Vladimir Voronin, de aceea a lui Marian Lupu, poate fi un succes, de numai câteva luni, a forţelor conservatoare de la Chişinău.

Republica Moldova nu are şi nici nu va avea soarta Kârghistanului. Dar va mai trece printr-o perioadă de frământări social-politice, dezastruoase pentru cetăţeanul de rând, dar şi pentru formaţiunea comunistă, dacă aceasta accede la putere.

Numai cine nu este conectat la realităţile lumii occidentale nu înţelege că Rusia nu mai poate oferi celor patru milioane de cetăţeni ex-sovietici, dintre Prut şi Nistru, perspectiva şi oportunităţile pe care Uniunea Europeană le garantează.

Imaginaţi-vă un guvern condus de Vlad Plahotniuc. Cum ar fi privit acesta la Bruxelles? Ca lideranţa pasageră, desuetă, a…Guberniei Basarabia, varianta 2010. Intolerabilă.

Marian Lupu are dreptate când doreşte reglementări precise ale viitoarei guvernări. La care ar trebui primul să se supună şi să îşi consulte partenerii de drum, dacă vrea ca 2011 să nu fie anul unui eşec personal de proporţii.

Vlad Filat simte bine momentul, fiind conştient că va fi negociată dur fiecare funcţie publică relevantă. Dar nu va mai fi acceptată formula „Statul sunt eu ! – L’État c’est moi!” a lui Ludovic al XVI-lea. Corelarea activităţii guvernului cu Preşedinţia Republicii Moldova şi cu Parlamentul de la Chişinău fiind obligatorie. Şi fără stridenţe publice.

Mihai Ghimpu s-a dovedit a fi, în ultimele zile, cel mai conciliant cu partenerii de dialog şi cel mai sincer în relaţia cu presa. Lipsit de ascunzişuri sesizabile la alţi lideri politici.

Atitudinea aceasta va conta la tot mai evocatele alegeri viitoare parlamentare, când vor fi taxate formaţiunile care se uită spre trecut şi refuză asumarea unui viitor diferit. Şi prosper.

Preşedintele interimar Ghimpu a avut dreptate şi când a afirmat că acum multe depind de opţiunea finală a lui Marian Lupu. Cu o completare. Necesară.

Liderul partidului democrat să nu uite că, din luna ianuarie 2011, la Washington D.C., politica externă a Statelor Unite va fi determinată de republicani. Politicieni care nu umblă cu mănuşi în relaţia Americii cu Răsăritul Europei.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

~