CONŞTIINŢA ARABĂ

Doi ex-preşedinţi, un fost ministru de externe, trei ambasadori, un parlamentar din Knesset, iată cei şapte protagonişti ai unei mese rotunde, ce ar fi meritat să fie transmisă, în direct, de canalele de televiziune focalizate pe soarta Orientului Mijlociu.

Însă, organizatorii – Institutul de Studii Diplomatice, de la Universitatea din Bucureşti şi Clubul Româno-Arab de Presă şi Cultură – au optat pentru păstrarea cadrului academic, într-o aulă plină de diplomaţi arabi şi studenţi interesaţi de incitanta temă: „Revoltele arabe – motivaţie şi perspective.”

Actul întâi al acestui brainstorming? Un veritabil show diplomatic – varianta feminină -, datorat reprezentanţilor statelor arabe unde liderii anteriori revoltelor populare au fost alungaţi de la putere. Este vorba de ambasadorul Tunisiei, doamna Saloua Bahri şi de cel al Egiptului, doamna Sanaa Esmail Atallah.

Alocuţiunile lor, într-o sală extrem de atentă la mesajele venite din Tunis şi Cairo, au fost urmărite şi de Ahmad Aqel, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al statului Palestina, la Bucureşti.

Diplomata tunisiană a reiterat satisfacţia că ţara sa este prima, din lumea arabă, unde a izbucnit revoluţia. Aceasta fiind motivată de voinţa celor aproape 11.000.000 de cetăţeni, ai Tunisiei, de a dobândi „demnitatea de a trăi şi a munci liberi.”

Doamna Saloua Bahri a afirmat că revolta nu a fost pregătită, nu a existat un program iniţial şi a început fără ca măcar un participant să prevadă că va fi un model pentru alte state arabe.

Guvernul actual, unul de tranziţie, are ca principală menire pregătirea alegerilor, pentru adunarea constituantă, din 24 iulie.

Mersul evenimentelor a demonstrat – observa ambasadoarea Bahri -, că deşi revoluţia a început în Tunisia, acum aceasta vizează întreaga comunitate arabă, şi prin consecinţele acesteia, întreaga lume.

Diplomata egipteană a preluat, cu aplomb, ştafeta de la colega tunisiană, afirmând, de la bun început, că „nimeni nu încearcă să impună vreun model.”

Doamna Sanaa Esmail Atallah a semnalat realitatea că manifestanţii din lumea arabă nu au cerut şi nu vor altceva decât să fie conectaţi la schimbările petrecute pe mapamond.

La fel ca în Tunisia, şi în Egipt lumea a ocupat străzile pentru libertate şi demnitate. Iar guvernul de la Cairo are drept principal obiectiv să facă faţă noilor provocări, care stau acum în faţa societăţii egiptene.

Un semnal inedit a fost afirmaţia „nu contează cine conduce” – cu referire posibilă la executivul actual şi la viitorul preşedinte, ce urmează să fie ales de egipteni -, deoarece schimbările vor continua şi vor fi utile tinerilor. Garant implicit fiind acum armata Egiptului, cea mai puternică din lumea arabă.

Actul secund, al ineditului brainstorming, a aparţinut primilor doi şefi de stat români, din perioada postdecembristă, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.

Surâzător, ca întotdeauna, ex-preşedintele Iliescu a atras atenţia asistenţei:”ceea ce se petrece în lumea arabă are rădăcini istorice diferite şi raţiuni diverse. Este o aspiraţie generală a lumii de azi, spre libertate şi democraţie.”

De ce s-a produs un asemenea “tsunami”, al revoltelor, în Orientul Mijlociu? Ion Iliescu crede că din două motive. Primul fiind influenţa generală a mutaţiilor vizibile, dinamice, din lumea de azi. Al doilea? Revendicările de ordin economic şi social, ale arabilor exasperaţi de stagnare.

I-a urmat la microfon fostul preşedinte Emil Constantinescu, care, din start, a emis un enunţ neaşteptat:”sigur, conferinţele sunt utile, inclusiv cele din mediul academic, dar multe sunt paralele cu realitatea, dovadă că niciun for academic nu a prezis prăbuşirea sistemului sovietic.”

După cum niciun think tank nu a semnalat izbucnirea şi extinderea revoltelor în lumea arabă. Cu câteva luni înainte de declanşarea mişcărilor în Tunis şi Cairo, ex-preşedintele Constantinescu a fost acolo şi a observat cum „se schimbă infrastructura sufletească”, interlocutorii săi, din mediul academic, confirmându-i faptul că aşteptau metamorfoze necesare şi profunde, pe plan politic.

Această constatare a constituit un argument în plus, pentru el şi alţi lideri ai schimbării, din statele europene ex-socialiste, precum Václav Havel, ca să pregătească, pentru luna iunie a.c., o conferinţă pe tema “Securitatea între stabilitate şi schimbare.” Ştiut fiind faptul, menţiona Emil Constantinescu, că regimurile autoritare au fost întotdeauna preferate pentru păstrarea stabilităţii.

A plăcut diplomaţilor arabi următoarea frază a fostului şef de stat:”Ar trebui ca liderii să le spună oamenilor că entuziasmul lor nu ţine mult, că va urma haos, că vor apare multe partide, egoisme în lupta pentru putere. Dar, până la urmă, ţările arabe vor reuşi să aplice reformele. Noua generaţie de arabi nu va înlocui regimurile autoritare laice cu altele religioase, deoarece este adepta comunicării libere. Pe harta conştiinţei lumii se va impune, acum, conştiinţa arabă.”

Ultimul act al acestui show academic a revenit unor protagonişti total diferiţi. Primul dintre ei a fost Mohamed Baraka, membru al parlamentului Israelului, unde reprezintă cetăţenii de naţionalitate arabă, din acest stat.

Într-un dialog ce a precedat masa rotundă – facilitat de dr. Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România -, Mohamed Baraka îmi mărturisea optimismul său privind „evoluţia revoltelor actuale şi a celor care mocnesc în alte state arabe.” El crede că aceste mişcări de masă confirmă determinarea arabilor de a-şi decide singuri destinul.

Deşi este membru al Knesset-ului, parlamentul israelian, Mohamed Baraka nu a ezitat să afirme:”Israelul este un vârf de lance al Occidentului în zonă.” Aceasta fiind o trimitere la un enunţ al lui Menahem Begin – fost premier israelian, de la 20 iunie 1977, la 10 octombrie 1983, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1978 – care a rostit memorabilele cuvinte: „Israelul este cel mai mare portavion din lume”.

Mohamed Baraka a mai declarat:”Poporul palestinian este singurul care luptă pentru supravieţuire. Mesajul clar al revoltelor arabe este voinţa manifestanţilor să scape de oprimare şi suferinţă.”

Ultimul, pe lista vorbitorilor, a fost ex-ministrul de externe al României, Cristian Diaconescu. Prudent. Convins că diplomaţii arabi sunt sătui de concluziile diverşilor analişti privind cauzele care au generat revoltele în Africa de Nord.

Dar cu un enunţ original:”Am încrederea că popoarele arabe îşi vor găsi propriul mers şi sens al mutaţiilor actuale. Să nu uităm că vorbim de mişcări revoluţionare în ţări unde speranţa de viaţă este sub 30 de ani.”

Cristian Diaconescu a remarcat, referitor la intervenţia militară în Libia, că “agresiunea este utilă în diferite feluri”, dar schimbările interne, din diferite state arabe “trebuie duse, la bun sfârşit, doar de naţiunile respective.“

Ar fi fost utilă, interesantă şi benefică, la această masă rotundă, şi prezenţa unor diplomaţi reprezentând statele care au organizat iniţial intervenţia militară.

Aşa, acest brainstorming, de cert interes public, s-a încheiat cu concluzia că a început şi va continua o primăvară a popoarelor arabe, menită a accelera modernizarea statelor din zonă.

Enunţ frumos. Dar care omite impulsul generat de peste Ocean, în modalităţi specifice, inclusiv prin twitter şi facebook – cele mai rapide şi eficiente forme de comunicare cu junii arabi, catalizatorii revoltelor actuale.

Juni sătui de preşedinţi pe viaţă, regi inamovibili şi regimuri absolutiste.

MĂRTURII IGNORATE, DIN DECEMBRIE 1989

*Şah la Armata României
__________________________________________________________

De 11 ani, înainte de Crăciun, se rejoacă piesa de teatru, la nivel naţional, al celor care spun doar parţial adevărul despre ceea ce au fost, pentru unii, evenimentele sângeroase, pentru alţii o lovitură de stat, iar pentru naivi şi demagogi o revoluţie.

Cei care atunci erau copii, văd astăzi schimbarea de regim nu doar necesară, dar şi logică, iar pierderile de vieţi omeneşti, o probă a ambiţiei celor decişi să învingă, indiferent de preţul victoriei. Numai că nu ei, ci alţii au murit. Români nevinovaţi.

Cine a evitat vărsarea de sânge

Scopul acestor rânduri nu este acela de a face polemică. Cei care azi plimbă camera de filmat după chipul propriu, şi tot îi învaţă pe telespectatori cum să judece situaţii de atunci, din 1989, cu mintea de acum, nu sunt decât nişte arlechini, dornici de celebritate personală. Şi anateme gratuite. Nicidecum amatori de adevărul integral. Ce urmează este doar rodul documentării jurnalistice personale, „la cald”, în acele vremuri tulburi…

După cum se ştie, pentru declanşarea mişcării de revoltă în România, a fost iniţial pregătit oraşul Iaşi. Aici, doi oameni au jucat un rol interesant, trecut sub tăcere.

Primul este generalul Constantin Olteanu. Fost ministru al apărării. Atunci secretar al C.C. al P.C.R.. El a avut o întâlnire cu factori de decizie din Iaşi. La finalul acesteia a făcut o recomandare ofiţerilor prezenţi acolo. Nu în cadrul oficial. Din mers le-a indicat, spre surprinderea acestora:”Orice s-ar întâmpla, nu scoateţi trupele în stradă!”

Asta înseamnă că, în prima decadă a lunii decembrie 1989, la nivelul unor lideri ai fostului partid comunist, se anticipa amploarea manifestaţiilor de stradă, inclusiv posibilitatea declanşării unor violenţe, pentru a provoca forţele de ordine.

Comandantul garnizoanei i-a urmat sfatul. Şi la Iaşi nu s-a ajuns la vărsarea de sânge de la Sibiu. Deşi, un scenariu similar a fost încercat. Cel ce şi-a păstrat atunci sângele rece se numeşte Ioan Cioară. Atunci colonel şi comandant al garnizoanei. Acum general în rezervă.

El se afla la sediul judeţenei de partid, fiind anterior invitat telefonic, de cine conducea consiliul local de salvare naţională, şi îndemnat să se adreseze miilor de ieşeni adunaţi în faţa clădirii. Ceea ce a şi făcut, asigurându-i că militarii nu pot fi decât de partea poporului.

La Bucureşti, Ceauşescu nu plecase încă din clădirea Comitetului Central. Atunci au apărut în biroul primului secretar al judeţului Iaşi, unde se aflau cei ce preluaseră paşnic puterea de la comunişti, doi ofiţeri cu măşti de gaze şi pistoale, cenuşii la faţă. Colonelul Cioară a crezut că va fi arestat pentru trădarea comandantului suprem. Vestea rea era alta.

O coloană de oameni se îndrepta spre sediul Securităţii. Anticipând ceea ce putea urma a dat ordinele de rigoare. Când mulţimea a ajuns acolo, santinelele armatei păzeau clădirea. La cererea demonstranţilor, cei aflaţi în arest au fost eliberaţi. O delegaţie a manifestanţilor a fost lăsată să vadă că, într-un club, erau adunaţi ofiţerii şi subofiţerii de securitate, dezarmaţi.

Iar alte santinele păzeau rastelele unde se aflau armele predate de securişti. Aşa a fost evitată o tragedie precum aceea petrecută la Sibiu, unde comandantul garnizoanei de acolo a căzut în capcana provocărilor efectuate de diversionişti. Echipaţi în salopete negre, înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi puşti semiautomate cu lunetă.

Astfel, cei doi militari nominalizaţi au evitat vărsarea de sânge la Iaşi.

Trupele sovietice la Prut

Invazia pregătită de Moscova, nu este deloc o poveste. Toţi ofiţerii români de grăniceri, împuterniciţi pentru frontiera răsăriteană, au fost invitaţi la convorbiri cu şefii coloanelor motorizate, gata să treacă, “la cererea autorităţilor competente”, graniţa cu România.

De pildă, Gheorghe Togan comanda atunci un batalion de grăniceri la Botoşani. Nu va uita toată viaţa noaptea în care s-a îndreptat spre locul de întâlnire, însoţit doar de şoferul autoturismului militar avut la dispoziţie.

Convorbirea cu omologul sovietic a fost scurtă. I s-a explicat că intenţia era de a veni în sprijinul…comuniştilor, din România. Dar ofiţerul Togan primise deja ordinul, din Bucureşti, de la generalul Petre Geantă, şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri:”- Nu trece nimeni frontiera României! Răspunzi cu capul!”

Iată de ce comandantul grănicerilor de la Botoşani i-a replicat demn emisarului rus că va riposta cu tot ce are la dispoziţie dacă trupele îmbarcate în camioane treceau în România.

O discuţie similară a avut loc şi la Ungheni, unde colonelului Ioan Cioară i s-a spus ironic, de împuternicitul rus de frontieră:”- Tovarăşe colonel, cu forţele pe care le ai la dispoziţie vei rezista două-trei ore…Şi după aceea?!…”

Colonelul român i-a răspuns sec:”Şi ce o să faceţi apoi cu tancurile? O să călcaţi cu şenilele miile de români adunaţi în centrul oraşului Iaşi?” Sovieticul a tăcut. S-a îngălbenit. Şi a plecat.

Primii împuşcaţi la Timişoara

Comandamentul diviziei din oraşul de pe Bega se afla în frumoasa clădire situată în prelungirea aceleia care adăposteşte actualul Cerc Militar.

Când mulţimea a umplut piaţa, din faţa sediului instituţiei militare, pentru a se preîntâmpina un posibil asalt, inclusiv distrugerea maşinilor personale ale ofiţerilor, a fost dispus în stradă un cordon de soldaţi, cu arma în bandulieră, menit să menţină o distanţă necesară evitării confruntărilor inutile.

Timişorenii scandau:”Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!” La un moment dat, a trecut un bărbat cu părul dalb şi a strigat celor de faţă:“Tovarăşul Ion Iliescu este de partea noastră! I-li-es-cu! I-li-es-cu!” Oamenii au repetat scandarea, Iliescu fiind cunoscut pentru activitatea sa anterioară, la judeţeana de partid.

Atunci a ieşit, dintre manifestanţi, pe partea opusă, un individ cu părul tuns scurt. Robust. De înălţime mijlocie. Cu paşi normali s-a îndreptat spre miliţianul aflat în faţa uşii masive, din lemn, a unei filiale a C.E.C.. Dintr-o singură mişcare l-a deposedat de pistolul mitralieră. Apoi a trecut printre demonstranţi. Când a ajuns în faţa cordonului de soldaţi a tras. Fără să clipească. Doi militari s-au prăbuşit instantaneu pe asfalt, cu sîngele ţâşnindu-le din zona gâtului şi a umărului.
Aceştia sunt primii români împuşcaţi la Timişoara.
Cel care i-a mitraliat nu a fost nici azi identificat.

DE CE NU ESTE GRAŢIAT GENERALUL STĂNCULESCU?

Exact cu doi ani în urmă, la aceeaşi rubrică, găzduită de un alt săptămânal, ceream public, actualului şef al statului, cu argumente adecvate, graţierea generalului Victor Atanasie Stănculescu.

Aşa, patria îi este recunoscătoare generalissimului. Ţinându-l după gratii. Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie…

SINGURUL MAREŞAL ROMÂN ÎN VIAŢĂ

Pentru prima oară în istoria postdecembristă a patriei, 25 Octombrie nu mai este aniversarea obişnuită a Armatei României. Şi nici nu mai putea fi, când dihonia a devenit boala unei naţiuni prea mândră şi puternică pentru a fi îngenunchiată de domnia celor care nu se supun legii, ci doar voinţei bunului plac.
Azi, ţara mai are trei ex-şefi de stat în viaţă.