Ştiaţi proverbul grec:”Cel ce este temut de mulţi să se teamă de ei”?
Acest aforism mi-a venit în memorie când am aflat noile numiri, în funcţii importante din Armata României.
Sub pretextul promovării unor profesionişti militari tineri, sunt marginalizaţi generali cu evoluţii respectate la Cartierul General al NATO, din Bruxelles, şi la Comandamentul Central American – CENTCOM din Tampa, Florida.
O explicaţie plauzibilă? Neîncrederea actualului preşedinte în propozabilii, de drept, la funcţiile cheie din armata ţării.
Un argument? În noaptea Anului Nou, când a preferat să nu adreseze un gând bun compatrioţilor săi, preşedintele a dorit să îl aibă musai lângă el, pe ministrul apărării naţionale.
Dacă generalilor numiţi acum, pe posturile la care ar fi visat doar peste câţiva ani buni, li s-ar pune o întrebare comună, răspunsul lor onest ar fi acelaşi:”- Nu mă aşteptam la o asemenea ascensiune rapidă…”
Doar, din primul moment când poartă uniforma militară, viitorul profesionist înţelege şi respectă o ierarhie cu grade, funcţii şi criterii de promovabilitate la comanda grupei, plutonului, companiei, batalionului, brigăzii, diviziei, categoriei de forţe armate şi Statului Major General.
În timp apare departajarea profesională. Afectată, în ultimele două decenii, de amestecul grosolan al factorului politic în gestionarea problemelor armatei.
La reducerea masivă a Forţelor Armate Române au contribuit substanţial şi consilierii americani. Ani buni, armata de peste Ocean a constituit un element de referinţă pentru reforma şi restructurarea structurilor militare româneşti.
Concomitent, mii de militari români s-au convins, în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan de dotarea tehnică superioară a U.S. Army, de instrucţia modernă şi capacitatea de a duce lupta în condiţii de maximă ostilitate pe plan local.
Nu puţini ofiţeri români au urmat cursuri peste Ocean şi au absolvit instituţii militare americane prestigioase. În toate, regula de bază fiind supremaţia valorii reale. Nu mimate.
Şi iată că acum, în cea mai atipică ţară a Uniunii Europene, până şi numirile la vârful ierarhiei militare nu respectă criteriile de promovare existente în armatele celorlalte state membre ale NATO.
Drama noilor generali promovaţi? Va fi în momentul când se va reveni la normalitate. Vorba unui înstelat:”Unde să mai fiu numit, după ce am fost şeful Statului Major General?”
La Cotroceni…
ARTICOL ACCESAT DE ADMINISTRAŢIA PREZIDENŢIALĂ,
PE 17 IANUARIE 2011
Sunt unul dintre simplii cetăţeni ai României care crede, nu speră, că 2011 este finalul unui mod de a fi la putere în Ţara Mioriţei.
Viaţa va confirma, sau infirma, acest trend, tot mai vizibil, în lumea celor batjocoriţi şi umiliţi numai pentru că… au avut o altă traiectorie în viaţă decât acela ce i-a păcălit, când le-a momit voturile, pentru a fi mai marele stânei de defetişti – dintre Carpaţi şi Marea Neagră.
Lucrurile s-au schimbat, între timp. Acesta este motivul pentru care, în calitate de jurnalist, am pus o întrebare, pe acest blog:
DE CE A EVITAT PREŞEDINTELE SĂ SE ADRESEZE COMPATRIOŢILOR SĂI, ÎN NOAPTEA DE ANUL NOU?
Departe de a fi surprinzătoare, răspunsurile arată cine trebuie să îşi facă bagajele, pentru „zări mai calde”, pe alte meridiane:
1. DE TEAMĂ, FAŢĂ DE HUIDUIELILE MULŢIMII ADUNATE ÎN PIAŢA UNDE AR FI POPOSIT PENTRU ÎNTÂMPINAREA NOULUI AN – 61 % dintre votanţi;
2. ESTE CONŞTIENT DE OSTILITATEA CONAŢIONALILOR LUI, GENERATĂ DE MODUL CUM CONDUCE ROMÂNIA- 31% din voturi;
3. DIN LEHAMITE, FAŢĂ DE NERECUNOŞTINŢA CONCETĂŢENILOR SĂI, ÎN URMA BENEFICIILOR ADUSE DE POLITICA LUI. – 8% dintre cititori.
Pe 21 decembrie 1989, şeful de atunci al statului român era şocat de transformarea adunării bucureştenilor, din faţa sediului partidului de guvernământ, în prima manifestare televizată a unei nemulţumiri populare ce nu mai putea fi tăgăduită.
Pe 21 decembrie 2010, preşedintele de azi al ţării a fost neplăcut surprins de atitudinea comună a şefilor diplomaţiilor franceză şi germană, care au sancţionat, într-o formulă neaşteptată, modalitatea în care este acum guvernată România.
În urmă cu 11 ani exista arealul demnitarilor oficiali, de partid şi de stat, care aveau privilegii ascunse, dar reale.
Azi, fidelii puterii nu se sfiesc să îşi arate averile acumulate te miri cum, în cruntă contradicţie cu nivelul de trai al majorităţii covârşitoare a românilor de rând.
Atunci, în 1989, premierul Constantin Dăscălescu a jucat la două capete, iniţial de partea preşedintelui, ulterior, pentru câteva ore, de partea conaţionalilor uluiţi că au putut pătrunde nestingheriţi în sediul Comitetului Central.
În 2010, premierul Emil Boc, loial conducătorului statului, nu se mai bucură decât de stima unui român din zece alegători, conform ultimului sondaj de opinie.
La ultimul miting de sorginte comunistă, liderul partidului de guvernământ, din 1989, anunţa o sporire minimală a salariilor conaţionalilor săi.
În declaraţiile sale, reiterate pe parcursul anului 2010, şeful, în scripte, al formaţiunii politice care exercită azi puterea executivă, anunţa diminuarea semnificativă a salariilor, promiţând ulterior, în 2011, o revenire, parţială, la nivelele iniţiale.
La finele anului 1989, armata era supusă unui foc încrucişat, al celor care doreau adevărul despre modul cum au fost împuşcaţi peste o mie de români, şi al celor care refuzau să accepte subordonarea faţă de un ministru desuet.
Acum, armata a privit în tăcere mascarada imagologică, de arestare a doi înstelaţi, organizată pentru impresionarea U.E., aşteptând resemnată înlocuirea actualului lider militar cu unul care să corespundă criteriilor prezidenţiale. Aparent profesionale.
Iată simple repere ale convingerii publice că lucrurile merg din rău, în mai rău. O mentalitate mioritică care ne ţine cu capul plecat. Dar nu pentru multă vreme.
În istoria naţională, învingătorii au apărut când nu mai credea nimeni că poate veni clipa independenţei, aceea a unirii, ulterior a reîntregirii României. Iar anul 2011 poate fi eliberarea de tristeţea naţională.
Uitată de absolventul Academiei Navale, titular de organigramă la Palatul Cotroceni. Şi de purtătorul de uniformă al marinei noastre militare, şef al Statului Major General.
Un sondaj postat pe acest blog, dedicat comunităţii militarilor activi şi în rezervă, a avut drept întrebare cheie interogaţia:
CINE MERITĂ SĂ PREIA COMANDA STATULUI MAJOR GENERAL LA 31 DECEMBRIE 2010?
76% dintre cititorii care au votat au optat pentru generalul IOAN SORIN.
Un profesionist militar exilat la Bruxelles, de actualul înstelat din fruntea S.M.G., amiralul Marin Gheorghe. Conaţionalul care mai are doar o lună până se va alătura pensionarilor militari. Asta dacă nu se va întâmpla o minune. Cum ar fi menţinerea sa în activitate, cu gradul actual, de amiral, sau cel următor de… mareşal şi numit consilier pe probleme de securitate naţională la Palatul Cotroceni, în locul lui Iulian Fota, căruia i se va încredinţa un post pe măsura abilităţilor dovedite până acum. Ca să tacă. Public.
Aveţi dreptate! Un sondaj publicistic, postat pe blogul citit de o mână de oameni, printre care şi colegii de la Direcţia Comunităţii Informative este cel mult o frecţie la piciorul de lemn din cabinetul şefului statului român, între două hohote de râs, deja proverbiale.
“Pe surse”, trei la număr, am aflat că tacit se obiectează la propunerea generalului Ioan Sorin în postul suprem din Armata României cu replica că a fost simpatizat de preşedintele Emil Constantinescu. Şi ce este rău în asta? Bine. Trăim în ţara pretextelor. Care dacă nu există se pot inventa. Şi dacă sunt se pot amplifica.
Probabil că la nivelul şefului statului există preocuparea de a aduce în posturi cheie doar oameni fără coloană vertebrală. Preferabili cu fustiţe. Şi cosiţe. Blonde.
Numai că armata nu este un minister al turismului, unde poate încăleca un tanc, nu un bidiviu, orice purtător de beretă. “Am înţeles!”, “Să trăiţi!”, “Ordonaţi!” rosteşte tare şi cu forţă orice cadet, din academiile militare de la Bucureşti, Sibiu, Braşov şi Constanţa. Da, dar…
Dar experienţă reală, de conducere a trupelor în teatrele de operaţii, au doar câţiva generali activi. Şi cea mai completă, recunoscută şi respectată o are generalul Ioan Sorin.
Un militar cu prestanţă, care nu se ascunde în birou de oamenii care-i cer sprijinul.
Un general care nu se agită, când este pus în faţa imprevizibilului.
Un comandant care inspiră încredere trupelor. Prin calităţi admirate şi de rivalii săi.
Ar fi timpul ca preşedintele României, comandantul constituţional al Armatei Naţionale să reinstituie MERITOCRAŢIA în mediul militar.
Printr-o simplă numire. A unui om în faţa căruia orice profesionist militar să ia poziţia de drepţi din respect.
Ceea ce nu a reuşit Fondul Monetar Internaţional, a izbândit, în ultima sa zi pe pământ, conaţionalul Adrian Păunescu. A fost o zi de duminică cu soare, începând de dimineaţă, de când au purces românii, spre Ateneu, pentru a înclina frunţile, cu lacrimi în ochi, în faţa celui care i-a iubit, ca fraţi şi surori, de acelaşi sânge, cum n-a făcut-o nimeni în ultimele decenii.
Era soare şi când a fost condus la biserica prea mică pentru sufletul său mare. Şi românii aplaudau instinctiv, cu palmele duse cât mai sus, să se vadă, cât mai tare, să se audă, aşa cum nu s-a mai întâmplat în România de la reîntoarcerea Majestăţii Sale, Regele Mihai I în ţară. Atunci, s-a temut, la Cotroceni, Ion Iliescu. Acum, a avut o acută strângere de inimă, în scaunul prezidenţial, Traian Băsescu.
Când un român moare la ţară, sătenii zic că a plecat trist, dacă pe timpul înmormântării plouă. Adică nu şi-a împlinit tot ceea ce vroia să facă în viaţa sa.
Dar şi la intrarea în Cimitirul Bellu a fost soare! De ce nu plângea sufletului poetului? Pentru că o viaţă a fost urmat spiritual şi aplaudat de mulţimi de români, fără număr. Iar acum, în ziua cea mai dureroasă pentru conaţionalii cu capul pe umăr, o mare de oameni l-a condus pe ultimul drum. Români unul şi unul.
Nici dacă în locul său ar fi fost vreunul dintre cei care au condus ţara după 1989 – şi mă refer la cei trei preşedinţi în viaţă, doi pensionari şi unul activ – nu ar fi fost atâta revărsare umană de oameni, veniţi cu durere şi jurământ nescris că nu vor abdica de la condiţia demnităţii naţionale. Atenţie!
Lacrimile celor care au simţit durerea pierderii urmaşului de facto al lui Mihai Eminescu, marchează, pentru întâia oară, după decembrie 1989, restartarea României. Nu economică. Nici politică. Ci sufletească!
Câtă frunză şi iarbă au fost românii care au invadat Cimitirul Bellu înaintea sosirii sicriului cu trupul neînsufleţit al Poetului Naţional! Toţi îmbrăcaţi decent. Cu flori. Cu ochii înrouraţi. Cu privirile spre microfonul de unde au vorbit unii dintre cei ce i-au fost apropiaţi.
Şi Biserica şi-a făcut datoria, prin soborul de preoţi. Nu ştiu însă cum l-a răbdat inima pe Patriarhul Daniel să nu vină măcar la Ateneu!
Şi Armata şi-a făcut menirea, prin garda de onoare, salvele de salut şi gornist. Atunci am plâns. Era prea mare nedreptatea. Să i se acorde onorul suprem numai sub presiunea populară!
Iar soţiei lui Adrian Păunescu i s-a prezentat, de un ofiţer din gardă, Tricolorul înfăşurat, aşa cum se face la fiecare Erou, căzut la datorie, din teatrele de operaţii.
Un ceremonial preluat de la americani. Şi necesar la români! Pentru că Adrian Păunescu a fost în Transnistria când alţi oficiali de la Bucureşti nici nu o pomeneau, pe atunci, în discursurile oficiale, ca să nu se supere Parisul…
Important este că, pentru câteva ore bune, o Românie întreagă a urmărit imaginile de la Ateneu, de la biserică, apoi de la Cimitirul Bellu.
Acolo unde Corneliu Vadim Tudor a rostit cel mai convingător discurs al său. Şi mulţimea a vibrat la fiecare cuvânt! El a reamintit milioanelor de români dragostea lui Adrian Păunescu pentru Basarabia. Şi pentru Transilvania. Şi faptul că generaţia asta va face unirea, nu alta!
Este cel mai puternic mesaj al unui lider politic român, după 1989, în privinţa viitorului tuturor conaţionalilor săi. Iar reacţia mulţimii, renăscută la demnitatea după care a tânjit de două decenii, a fost una care nu trebuie deloc ignorată! În niciuna dintre capitalele statelor interesate de destinul României. Care nu mai are cetăţeni cu privirea în pâmânt.
Ştiţi cum era mormântul poetului Adrian Păunescu învăluit în negura nopţii? Un munte de flori! Şi la doar câţiva centimetri de coroanele depuse ardeau nenumărate lumini. Iar mormântul cel mai apropiat este acela unde odihnesc pe vecie Marga şi Eugen Barbu. Primul, pe acelaşi rând, fiind lăcaşul de veci al aprigului Marin Preda. Înapoia căruia este înmormântat Zaharia Stancu. El deschizând, sau încheind, linia scriitorilor onoraţi de a fi în rând cu genialul Mihai Eminescu. Acolo derulându-se şi acum un pelerinaj non-stop.
M-a impresionat în noapte şi grupul de bărbaţi şi femei, anonimi, tineri şi în puterea vârstei, care cântau, din proprie iniţiativă melodii de succes ale Cenaclului „Flacăra”. O doamnă, între două vârste s-a întors spontan spre mormânt şi a rostit, într-un moment de pioşenie generală, cuvinte cu tâlc:”Flacăra nu a murit, maestre!”
Dacă primarul general al Capitalei României, domnul Sorin Oprescu ar avea, ca în alte ocazii, “sânge în instalaţii”, ar putea face demersurile legale prin care fostul monument al conducătorilor comunişti, acum gol şi searbăd de orice semnificaţie naţională, să fie transformat în Panteonul Scriitorilor Români.
Armata are specialişti în măsură să îl amenajeze adecvat. Biserica poate sfinţi noul lăcaş. Iar mutarea rămăşiţelor pământeşti, aşa cum s-a întâmplat la reamplasarea sicriului Eroului Necunoscut, se poate face într-o zi! De Ziua lui Mihai Eminescu, în ianuarie 2011, cu onoruri naţionale şi în prezenţa preşedintelui, a premierului şi a liderilor partidelor parlamentare.
Adrian Păunescu nu a fost întâmplător înmormântat duminică 7 noiembrie a.c. În ziua a opta a acestei luni, pomenirea arhanghelilor Mihail şi Gavriil, cei care au propovăduit spiritul dreptăţii şi acela al blândeţii deschide un alt drum, pentru un popor înghesuit, până mai ieri, de lovituri succesive, în colţul depresiei demobilizatoare.
Din 7 noiembrie 2010, altfel se va scrie istoria în România. Cine se îndoieşte de asta să revadă imaginile mulţimii prezente la funeralii, să se ducă la mormântul poetului şi să se închine în faţa muntelui de flori, de care nimeni nu a avut parte, pe acest pământ, după 1989. Semn de eliberare a unei naţiuni mândre. Şi puternice.
Eliberare de tensiunea unui prezent fără viitor. Care acum se rescrie.
Interesul general | Ion Petrescu | 
January 17, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
