Posts tagged: TRATATUL DE LA VARŞOVIA

Declasificare publică a unor documente NATO

20110617_110617-archives-berlin_rdax_276x248

Într-un moment în care Rusia pozează în victimă – a viitoarei amplasări a scutului american antirachetă, la flancul de răsărit al NATO -, la Cartierul General al Alianţei Nord-Atlantice s-a decis efectuarea unei operaţiuni de informare publică fără precedent, care ar putea avea ca efect numărarea la podea, ca într-un meci de box, a maşinii de propagandă a Moscovei.

În acest sens, Arhivele NATO au anunţat declasificarea documentelor vizând planurile aliaţilor, pentru situaţii de urgenţă, în Berlin, pe timpul Războiului Rece.

Este vorba de 400 de documente ale Consiliului NATO, emise în perioada anilor 1961-1968.

Publicarea acestor înscrisuri oficiale, pe website-ul Arhivelor NATO, constituie o premieră absolută.

Desecretizarea publică a acestor interesante documente ale Alianţei Nord-Atlantice coincide cu aniversarea a cinci decenii de la construcţia Zidului Berlinului.

Abia la finele anului 1961, aliaţii au decis să nu rămână impasibili.

În acest sens, Consiliul Nord Atlantic a cerut militarilor să pună la punct o serie de planuri secrete menite să ofere variante de intervenţie în posibile situaţii de urgenţă apărute în Berlin. Acestea prevedeau acţiuni terestre şi aeriene, de-a lungul căilor rutiere de acces şi culoarelor aeriene spre Berlin.

Erau avute în vedere şi posibile demonstraţii de forţă – prin utilizarea armelor nucleare.

O presiune specială, asupra statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, urma să fie creată prin operaţiuni maritime adecvate ale forţelor navale aliate.

Pentru a da o vizibilitate maximă acestei postări de documente, pe website-ul menţionat, Arhivele NATO au organizat o serie de evenimente dedicate comemorării acelui moment semnificativ al Războiului Rece.

Expoziţia cu cele mai interesante documente declasificate, din perioada amintită, se va deschide pe 22 iunie 2011, iar ceremonia oficială este planificată în ziua următoare.

Şi atunci, în 1961, Moscova credea că prin măsuri dure, precum ridicarea Zidului Berlinului,

va stopa privirile cetăţenilor ideologizaţi cu forţa, spre Lumea Liberă.

După 28 de ani, Kremlinul pierdea controlul Europei de Răsărit.

Un eventual nou Război Rece nu va avea decât un singur efect – dezintegrarea Federaţiei Ruse, deja măcinată de absolutismul promovat oficial de la Kremlin şi de lipsa modernizării economiei federale.

SMIRNOV SCHIMBĂ MACAZUL

27_09_2007smirnov1

Când un drum al vieţii m-a dus pe malul drept al Nistrului, dincolo de sesizarea diferenţei notabile dintre debitul acestui fluviu şi cel al Prutului, am observat şi uniforme străine, dincolo de apele învolburate. Ştiam pretextul cu care erau menţinuţi acolo peste o mie de militari ruşi, care nu au nicio vină că au primit misiunea să păzească depozite vechi, plus un comandament subteran, iniţial sovietic, ulterior atribuit structurii funcţionale a Tratatului de la Varşovia, iar azi menţinut pentru iluzii ce nu mai sunt decât în biroul lui Igor Smirnov.

Acest bunicuţ, cu chip de Lenin, vizibil marcat de apropiata vizită a vicepreşedintelui Joe Biden, la Chişinău, a primit îndemnul, de la ultimii nostalgici ai defunctei URSS, să organizeze ceva, să iasă în public cu o declaraţie, să probeze, şi el, că România este un coşmar pentru cei ce trăiesc pe tărâmul istoric al Basarabiei.

Cât de necunoscător al Occidentului poţi să fii ca să crezi bazaconia că tu, omologul caricatural al unui primar dintr-un oraş mic, american, dacă îţi organizezi singur o făcătură de ceremonie, ai putea fi mediatizat de CNN şi eventual ai stârni admiraţia şi căderea pe gânduri a oaspetelui Republicii Moldova, vicepreşedintele Joe Biden?

Scriu asta deoarece, conform agenţiei de ştiri INFOTAG: Cu ocazia sărbătorii primăverii „Mărţişor”, Uniunea Moldovenilor din Transnistria i-a conferit preşedintelui autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, titlul de membru de onoare al Uniunii şi i-a înmînat legitimaţia Nr.1. Documentul împreună cu un mărţişor i-a fost înmînat lui Smirnov de către copii veniţi să-l felicite cu prilejul venirii primăverii. Liderul de la Tiraspol le-a mulţumit copiilor şi le-a dorit să-şi păstreze limba maternă, fetiţelor – să crească frumoase ca Sofia Rotari, iar băieţilor – să semene cu Dimitrie Cantemir şi Ştefan cel Mare, menţionînd că „ei au fost moldoveni, nu români”.

Observaţi schimbarea de macaz?

De unde, până mai ieri, Smirnov solicita Moscovei nu numai recunoaşterea republicii sale de doi bani, ci şi integrarea acesteia în Federaţia Rusă, acum tocmai el se autoproclamă Moldoveanul Numărul 1 al Transnistriei!
Fără pic de ruşine.

Smirnov nefiind decât varianta locală, de mucava, a liderilor absolutişti arabi, despre care însuşi Mihail Gorbaciov declara, pe 2 martie a.c., la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul unui interviu acordat postului TV „Rusia azi”: “Dacă ne uităm în Orientul Mijlociu, de exemplu, unde, în multe ţări, oamenii au ieşit în stradă, pentru a cere demisia liderilor lor, aceştia au fost la putere pentru 20 sau 30 de ani. Este incredibil! Mubarak a condus Egiptul timp de 29 de ani. Cât despre Gaddafi, mai toţi am uitat momentul când a început să conducă ţara sa. Oamenii au dreptate când susţin că trebuie să fie o limită a mandatelor! Ei au obosit să vadă aceiaşi lideri. În plus, după un deceniu de menţinere la putere apare nepotismul. Oamenii vor să vadă liderii preocupaţi de ceea ce într-adevăr contează. Iată de ce, la vremea mea, am decis ca termenul limită, pe post, pentru secretarul general al partidului, pentru şeful guvernului şi alţi demnitari să fie de maximum 10 ani. După care ei trebuie să se dea la o parte.”

Iar Gorbaciov nu este cetăţean român.

Dar Igor Smirnov ar putea deveni!

Doar oficialităţile germane au lansat invitaţia şi pentru administratorii de la Tiraspol să vină în Germania – stat organizat pe landuri, cu un anumit grad de autonomie decizională – pentru a lua notiţe despre modul în care, într-o democraţie solidă, se rezolvă diferendele.

Şi nu o fi departe ziua când Igor Smirnov o să îl sune pe Mihai Ghimpu, cu o surprinzătoare deferenţă, pentru a îl întreba un singur lucru:

– Domnule preşedinte (din respect pentru faptul că interlocutorul său a fost interimar la Preşedinţia Republicii Moldova), dumneavoastră aveţi experienţă cu românii ăştia, pardon, cu românii noştri. Mâine aterizează la Tiraspol, ptiu, doamne iartă-mă, preşedintele României. După ce trece în revistă garda de onoare, când rămânem între patru ochi, cu ce să-l servesc?…

– Ştiu şi eu, Igor Nikolaevici? Mai bine sunaţi-l pe ambasadorul american, de la Chişinău. Ca să nu greşiţi, din nou…

GENERALS GIVE THE EXACT TIME IN CAIRO

* GENERALII DAU ORA EXACTĂ LA CAIRO

Ceea ce se întâmplă în Egipt, interesează, în mod deosebit, pe liderii arabi vizaţi, în continuare, de o campanie specifică modului de a acţiona al „vulturilor americani” – fără menajamente, recurgând la vizibilitate minimă şi eficienţă maximă. Una dublată de o operaţiune tipică de intelligence, ce îşi merită apelativul public – „Principiul dominoului”. Care este orchestrată cu un rafinament superior demersurilor lui Mihail Gorbaciov, de schimbare succesivă a liderilor fostelor state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Acum, Departamentul de Stat, condus de noua Doamnă de Fier, Hillary Diane Rodham Clinton, s-a transformat într-un dispecerat telefonic, de unde sunt sunaţi şi consiliaţi, ziua şi noaptea, în termeni fără echivoc, şefii de stat ce au devenit ţinta unor manifestări populare de protest, într-o succesiune rapidă, care nu este deloc întâmplătoare.

Fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali, din Tunisia, mândria perimată a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, concesiile neaşteptate ale preşedintelui yemenit Ali Abdullah Saleh, abilitatea regelui Iordaniei, Abdullah II bin al-Hussein – cu o evoluţie, pe linie de comandă, în armata britanică -, timiditatea regelui Mohammed al VI-lea al Marocului, aflat, ca şi omologul iordanian, de 12 ani pe tronul înaintaşilor săi, sunt doar câteva reacţii personale, la planul amplu de schimbare nu numai a unor lideri, ce se simţeau bine în postura de conducători pe viaţă, ci şi a modului de evoluţie a statelor respective, conduse, până acum, cu un autoritarism tacit acceptat în comunitatea euroatlantică.

Două state au fost „prinse pe picior greşit”, de tăvălugul schimbărilor petrecute până acum în lumea arabă. Israelul, care este vizibil nedumerit de ce se va întâmpla cu propria sa poziţionare, în relaţiile cu ţările care îşi democratizează viaţa politică. Şi Iranul, captiv iluziilor conducerii religioase, care speră, de o manieră naivă, că viitorii lideri, din statele aflate sub presiunea demonstraţiilor de stradă se vor întoarce cu faţa la Teheran, inspirându-se din ceea ce a fost Revoluţia Islamică în această ţară. Azi, un produs propagandistic desuet.

Refuzul lui Hosni Mubarak, de a demisiona sub presiunea străzii şi a pleca imediat în străinătate, precum omologul tunisian, a fost extrem de util afirmării rolului armatei egiptene. O instituţie condusă inteligent, de către generalii cu conexiuni puternice la Pentagon.

37ccf6ffa8094a29ae943a2b7167094a SULEIMAN

Cel mai bine poziţionat dintre ei, generalul Omar Suleiman, chiar dacă este doar vicepreşedinte şi, în continuare, şeful cupolei informative a Egiptului, este acum recunoscut chiar de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, opozantul Mohamed ElBaradei, drept omul cheie în perioada de tranziţie, cu sau fără Mubarak, ce va urma până la alegerile prezidenţiale.

Egiptenii ştiu că, dincolo de orgoliile diferiţilor aspiranţi la putere, dialogul nemediatizat dintre aceştia a început. Aşa se explică de ce pe 4 februarie, zi declarată iniţial ca aceea a manifestaţiei având drept ţel plecarea forţată a lui Mubarak, nu au mai participat decât 100.000 de manifestanţi, cu 150.000 mai puţin, decât în momentul de vârf al nemulţumirii populare.

Pentru a demonta replica dată de Hosni Mubarak, preşedintelui Barack Obama, la telefon, prin care îl avertiza că, după plecarea sa, vor veni islamiştii la putere, precum s-a întâmplat în Iran, după ce şahinşahul a părăsit Teheranul, administraţia americană a dat asigurări vicepreşedintelui actual, generalul Omar Suleiman, că este de acord ca guvernul supervizat de el, cu sprijinul decisiv al armatei, să preia puterea de la Mubarak, până la organizarea alegerilor prezidenţiale.

Reacţia lui Mohamed ElBaradei, o voce tot mai puternică, de la revenirea sa la Cairo şi alăturarea lui de partea manifestanţilor, a fost una care nu se opune acestei variante, ci perioadei cât ar trebui să dureze tranziţia.

El consideră că nu sunt suficiente cinci luni pentru modificarea Constituţiei şi organizarea de alegeri în luna septembrie. ElBaradei apreciază că graba asta indică neseriozitatea regimului în privinţa asumării schimbărilor necesare.

În opinia sa, tranziţia trebuie să dureze un an de zile, timp suficient pentru ca partidul lui Mubarak să piardă rolul conducător, înainte ca alegeri cu adevărat democratice să fie organizate. Altfel vor fi din nou fraude electorale, reguli favorabile celor ce deţin acum puterea, starea de urgenţă va fi reinstituită şi presa va fi controlată de o manieră strictă.

Generalul Omar Suleiman, vicepreşedintele ţării i-a asigurat pe conaţionalii săi că nu va fi luată nicio măsură represivă împotriva manifestaţiei continue din piaţa Tahrir, acolo unde au murit, până acum, 109 egipteni, în confruntările dure, cu pietre, bâte, grenade incendiare improvizate şi schimburi de focuri, izolate, pe timpul nopţii.

Numai telespectatorii naivi şi jurnaliştii fără o predocumentare serioasă pot crede că Egiptul este sau va fi pradă haosului.

Armata a avut şi are controlul situaţiei. La ora actuală, militarii au instituit puncte de control ale actelor de identitate, împiedicând astfel ca poliţişti în civil sau simpatizanţi ai lui Mubarak să se infiltreze printre demonstranţii pentru libertate.

Pe 4 februarie, dimineaţa, ministrul apărării, mareşalul Hussein Tantawi a efectuat o vizită neaşteptată la trupele staţionate de jur împrejurul pieţei Tahir. El nu a ezitat să stea de vorbă cu manifestanţii şi să le spună că majoritatea solicitărilor lor vor fi îndeplinite, motiv pentru care ar trebui să plece acasă.

080325-N-2855B-020.JPG

Tantawi – în fotografie alături de omologul american, Robert Gates – este primul membru al guvernului care a avut curajul să stea de vorbă cu conaţionalii nemulţumiţi de refuzul iniţial al preşedintelui Hosni Mubarak, de a părăsi puterea.

Generalul Omar Suleiman şi-a declarat public opţiunea atât pentru schimbarea articolelor constituţionale, care vor duce la eliminarea restricţiilor actuale, pentru cei ce vor să candideze, ca independenţi, la alegerile prezidenţiale, cât şi pentru instituirea unor limite clare ale mandatelor prezidenţiale.

Atent la declaraţiile vicepreşedintelui ţării, ElBaradei a cerut şi abrogarea legii pentru situaţii de urgenţă, care oferă forţelor de securitate puteri nelimitate. El a solicitat şi mai multă libertate pentru partidele politice, care să nu mai depindă de voinţa formaţiunii politice guvernamentale. Cea care până acum decidea ce partid să mai existe, sau nu.

Şi ca tacâmul să fie complet, ElBaradei, care ştie ce se vrea peste Ocean, a dat câteva mesaje clare.

Îl respectă pe generalul Suleiman, ca un interlocutor oficial, cu care se pot negocia reperele perioadei de tranziţie. Dar este nevoie de un alt guvern, condus de un consiliu prezidenţial, compus din două-trei personalităţi cu vizibilitate naţională.

Unul dintre membri fiind, obligatoriu, un militar.

Acest triumvirat ar conduce Egiptul, cel puţin un an de zile, până când o nouă constituţie va fi convenită şi redactată.

Generalii nu au comentat propunerea. Dar nici nu au respins-o. Pentru simplul motiv că li se recunoaşte locul şi rostul în menţinerea stabilităţii naţionale.

~