REABILITAREA GENERALULUI MCCHRYSTAL

Ce s-ar întâmpla, în armata autohtonă, dacă s-ar proceda ca în aceea americană? Adică, după trecerea unui profesionist militar în rezervă, să vină un organism abilitat, care să întocmească şi să dea publicităţii un raport prin care îi reperează onoarea – vorba lui Ion Luca Caragiale – celui etichetat în fel şi chip, doar pentru a justifica abuzurile, minciuna, delaţiunea, perfidia unor semeni orgolioşi, puşi pe nevederea bârnei din ochii proprii?

O asemenea minune s-a petrecut acum la Pentagon.

Unde a fost finalizat raportul privind conduita generalului Stanley McChrystal, invocată, în mod oficial, de Casa Albă, pentru a pune punct carierei militare a unui comandant franc. Unul fără temeri privind reacţiile posibile, ale trecătorilor decidenţi civili, la părerile sale, nonconformiste, privind necunoaşterea – de către aceştia – a realităţilor dintr-un teatru de operaţii de complexitatea celui din Afganistan.

La ei, ca şi la noi!

Şi astăzi există suspiciunea, în rândurile foştilor subordonaţi ai generalului McChrystal, că – pe fondul cunoaşterii firii deschise a acestui comandant, deloc servil, un militar care mergea fără vestă antiglonţ printre civilii afgani – a fost plasat un jurnalist menit să vâneze o expresie neacademică, un gest necuviincios, suficiente pentru a deveni publice, generând astfel pretextul schimbării sale din funcţie.

Aşa a procedat revista “Rolling Stone”, care a devenit mai cunoscută publicând un articol în care autorul jubila la gândul că poate relata unele remarci, deloc admirative, ale generalului McChrystal, cu privire la preşedintele Barack Obama, vicepreşedintele Joe Biden, diplomatul Richard Holbrooke şi ambasadorul Karl Eikenberry.

Conform precizărilor biroului Inspectorului General al Pentagonului, făcute pe 18 aprilie a.c. – care nu vor produce o mare bucurie la Casa Albă – “în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine o încălcare a standardelor existente în Departamentul Apărării, privind producerea unor incidente de acest fel.”
Incredibil, dar adevărat!

Aceasta este concluzia ce poartă girul lui Michael Child, actualul locţiitor al inspectorului general pentru investigaţii administrative. Un post unde nimeni nu îşi îngăduie interpretări personale.

Anchetatorii din subordinea sa au interogat martori, au verificat e-mail-uri şi documente de călătorie.
Şi vine concluzia bombă:
“Nu toate evenimentele în cauză au avut loc astfel cum sunt relatate în articol.”

Ca tacâmul să fie complet, acum li se spune jurnaliştilor de peste Ocean că autorul articolului, Michael Hastings, precum şi Eric Bates, directorul executiv al revistei Rolling Stone au refuzat să fie audiaţi de trimişii inspectorului general!

Din orgoliu? Sau aveau ceva de ascuns?

În schimb, “Rolling Stone” a publicat o declaraţie afirmând că articolul incriminatoriu – la adresa generalului – conţinea elemente “corecte in fiecare detaliu”.

Eu unul – obişnuit cu multe înscenări – nu dau doi bani pe relatări precum aceea în care se descrie ceea ce părea a fi starea de ebrietate a generalului McChrystal, într-un bar.

Există şefi de stat în ipostaze comparabile, care sunt şi azi etern zâmbitori în jilţurile prezidenţiale!

Vă mai amintiţi?

Generalul McChrystal a fost înlocuit din dubla funcţie de şef al forţelor SUA şi cele ale NATO, dislocate în Afganistan.

Preşedintele SUA, Barack Obama, l-a numit în locul său pe generalul David Petraeus, afirmând, public, că generalul McChrystal nu a reuşit să “respecte standardul pe care ar trebui să îl aibă un general comandant” şi că aspectele relevate în articol “subminează controlul civil al armatei, care este la baza sistemului nostru democratic “.

Drept urmare, generalul McChrystal a demisionat din armată.

Recapitulăm?

Inspectoratul general, pentru investigaţii administrative, al Departamentului Apărării/DoD declară – după o cercetare îndelungată – că în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine încălcarea standardelor existente la Pentagon.

Concluzia logică – pe cale de consecinţă, o expresie tipică unui şef al Statului Major General postdecembrist, azi parlamentar, în arealul guvernamental – este că motivul invocat de preşedintele Barack Obama a fost o… făcătură a serviciilor secrete.
O înscenare la ordin – la ei, ca şi la noi -, deoarece liderul american nu putea şi încă nu este capabil să dezlege nodul gordian afgan.

Câtă amărăciune o fi fost, acum, în sufletul generalului mătrăşit, pe nedrept, din considerente strict politice, acoperite de pretexte bulevardiere?!…

Te apucă scârba. Ştiind câte asemenea înscenări au fost şi la noi.

FORŢELE SPECIALE FRANCEZE VOR ACŢIONA ÎN LIBIA

În fotografie, deputatul francez Axel Poniatowski:

Conştient că preşedintele Barack Obama – ca laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi candidat la al doilea mandat prezidenţial la Casa Albă – se va ţine de cuvânt şi nu va trimite – decât în condiţii excepţionale, inexistente la ora actuală – trupe terestre pe solul libian, preşedintele Franţei, Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, a găsit soluţia pentru acţiuni militare desfăşurabile pe solul Libiei.

În acest scop, pentru a nu şoca, ci doar ca să pregătească opinia publică franceză, europeană şi de peste Ocean, şeful statului francez l-a mandatat pe preşedintele comisiei de relaţii externe, din Adunarea Naţională, Axel Poniatowski să declare – luni 18.04.2011 – că situaţia actuală, din teatrul libian de operaţiuni aliate – momentan aeriene şi navale – “prezintă toate caracteristicile unei împotmoliri în mlaştină.”
Ca Sinan Paşa la Călugăreni…

Pe baza acestei constatări, aparent diplomatice – de inspiraţie prezidenţială – deputatul Poniatowski, bine consiliat, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât intervenţia forţelor speciale franceze pe teritoriul suveran al Libiei.

Pentru ca lucrurile să fie lipsite de orice ambiguitate şi transmise clar la jurnalişti, Axel Poniatowski a emis un comunicat în care afirmă limpede:
“Utilizarea exclusivă a forţelor aeriene, impusă de rezoluţia 1973 a O.N.U., demonstrează limitele sale faţă de ţintele mobile şi imperceptibile ale unităţilor forţelor loialiste, intercalate cu acelea ale insurgenţilor.”

Şi acum vine găselniţa militarilor francezi, dornici să asigure scoaterea din dificultate imagologică a propriului preşedinte:
“Fără informaţie terestră, aviaţia coaliţiei acţionează practic oarbă şi se multiplică riscurile erorilor.”

Ce se va întîmpla dacă nu se va interveni şi cu forţe terestre?

Deputatul Poniatowski estimează – pe baza instructajului primit de la structura de informare publică a forţelor armate franceze, dovadă fiind limbajul său, devenit brusc integral militar – “că ne vom îndrepta spre o împotmolire inutilă şi pierderi importante de vieţi umane, fără punerea în practică a unei convergenţe de acţiuni complementare, între loviturile aeriene şi desemnarea obiectivelor din teren, mulţumită acţiunii forţelor speciale.”

Asta ca şi cum imaginile realizate de sateliţii militari nu ar fi la fel de utile, ca rapoartele de la sol, ale comandanţilor plutoanelor ce vor fi infiltrate, de pe mare şi prin paraşutări nocturne, pe solul libian. Explicaţie de care ar râde şi adolescenţii francezi, dar monsieur Poniatowski o susţine comme une parole d’honneur/ ca un cuvânt de onoare. Politică. Deci ambiguă…

Dorinţa prezidenţială a fost devoalată iniţial pe 17 aprilie a.c., când ministrul francez al apărării, Gérard Longuet, a precizat că este cu siguranţă o slăbiciune ducerea unei lupte aeriene “fără informaţie terestră.”

O afirmaţie ce a stârnit, instantaneu, surâsuri ironice la Pentagon.

Tot Axel Poniatowski – paratrăsnetul preşedintelui francez, în caz că propunerea nu are sprijinul scontat – nu a avut pic de jenă să declare că materializarea sugestiei sale (vorba vine!) este conformă cu spiritul rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate!

De ce? Deoarece NATO va trimite forţe speciale, nu trupe combatante! Culmea penibilului!

Mai mare gogomănie ca asta, nu a avut Alianţa Nord-Atlantică de când s-a înfiinţat. Cum adică? Forţele speciale franceze nu sunt unităţi combatante? Dar ce sunt? Trupe de curăţat cartofi libieni?!…

Domnul Poniatowski ne lămureşte, ca să nu rămânem dezorientaţi:“forţele speciale au misiunea unică de a identifica coordonatele obiectivelor”.
Evident terestre. Potenţiale ţinte pentru loviturile aeriene.

Şi ca opinia publică franceză să reacţioneze pozitiv, demagogul, pardon, deputatul Poniatowski îşi exprimă speranţa că, astfel, se va ajunge la un deznodământ rapid al conflictului, prin depăşirea handicapului actual al forţelor coaliţiei şi insurgenţilor.

Din respect pentru adevăr, trebuie reamintit faptul că rezoluţia 1973, a Consiliului de Securitate, al Naţiunilor Unite, adoptată pe 17 martie, permite ţărilor coaliţiei create să instituie o zonă de interdicţie în spaţiul aerian al Libiei, pentru a proteja populaţia civilă de atacurile avioanelor Forţelor Aeriene Libiene şi “luarea tuturor măsurilor necesare” pentru protecţia locuitorilor neînarmaţi.

Acum se confirmă ceea ce declara preşedintele Dmitri Medvedev, pe 14 aprilie a.c., la finalul reuniunii din China, a puterilor emergente, reunite în grupul BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. El a prevenit, pe jurnaliştii invitaţi la conferinţa sa de presă, că urmează o intervenţie militară a unor aliaţi în Libia, care depăşeşte mandatul acordat de Consiliul de Securitate.

În acest moment, al confruntării (indirecte) între intenţia preşedintelui francez şi declaraţia omologului rus, de dezavuare a oricărei intervenţii terestre în Libia, omul politic care jubilează este Barack Obama. Cel ce a avut un puternic sentiment de frustrare pe timpul neaşteptatei întâlniri, din octombrie 2010, dintre Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, Angela Dorothea Merkel şi Dmitri Anatolevici Medvedev.

Adevăratul circ abia începe în Libia.

A AŢIPIT JOE BIDEN?

Postul de televiziune american ABC NEWS a difuzat o secvenţă antologică, devenită cea mai populară, peste Ocean, în ultimele 24 de ore. Este vorba de filmarea, timp de mai multe secunde, a vicepreşedintelui Statelor Unite, Joe Biden, care – pe timpul discursului preşedintelui Barack Obama privind bugetul naţional – pare a fi meditat, cu ochii închişi, la alocuţiunea coechipierului său – principalul locatar de la Casa Albă.

Pentru a evita o acţiune în justiţie, canalul TV amintit a preferat să reducă nedumerirea sa la două întrebări:
“Biden adoarme în timpul discursului lui Obama despre datoria publică? Dă din cap vicepreşedintele Joe Biden, pe timpul alocuţiunii lui Obama?”

Secvenţele finale, în care Joe Biden redeschide ochii şi revine la poziţia naturală a capului, par să confirme ipoteza că a reflectat la proverbul american:
“Toate reuşitele şi eşecurile unui om sunt rezultatul direct al gândurilor sale.”

NU DE TROIŢE AVEM ACUM NEVOIE…

Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:

“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.

Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”

ORIGINAL

ELENA LUI VLADIMIR PUTIN

Jurnalista rusă Natalia Krainova, a publicat, în cotidianul “Timpul Moscovei”, ceea ce ar putea deveni nu doar articolul memorabil al acestei săptămâni – o veritabilă lovitură de presă – ci şi semnalul public, deloc precoce, al declanşării unei campanii surprinzătoare pentru alegerile prezidenţiale din Rusia.

Despre cine a scris Natalia? Despre Elena Lapşina.

Nu e agentă secretă. Nici om de afaceri. Nici fotomodel. Ci doar o ţesătoare, din regiunea Ivanovo, care a devenit, brusc, vedetă, în 2007, pentru că a cerut – nu se specifică dacă din proprie iniţiativă – ca tocmai Constituţia Federaţiei Ruse să fie amendată pentru ca – ţineţi-vă bine… – să i se permită lui Vladimir Putin să aibă un al treilea mandat de preşedinte.

Ei bine, tocmai Elena – nu din Troia, nu cea celebră, de la Bucureşti – va ocupa un loc vacant în Duma de Stat, ca reprezentant al Partidului Rusia Unită. În jurul lui Vladimir Putin.

Anterior, locul a fost ocupat de Serghei Kapkov, care a acceptat o ofertă a primăriei din Moscova de a conduce, de la începutul acestei luni, complexul edilitar Parcul Gorki.

Elena Lapşina s-a înscris în formaţiunea politică Rusia Unită, cu o lună înainte de conferinţa partidului respectiv, din octombrie 2007, unde i-a cerut lui Vladimir Putin să rămână la Kremlin.

– Nice try!/Frumoasă încercare! ar exclama Barack Obama.

Numai că Putin ştia foarte bine că supravieţuirea lui politică ţinea de alternanţa la putere, perpetuarea sa la Kremlin fiind imediat sancţionată, de comunitatea euroatlantică, printr-o izolare comparabilă cu aceea de care are acum parte preşedintele Bielorusiei.

În martie 2008, când Dmitri Medvedev a fost ales preşedinte, Elena devenea parlamentar al partidului Rusia Unită, în legislativul regional Ivanovo.

Domniţa cu propunerea temerară a absolvit doar liceul şi s-a înscris, în 2008, în cadrul departamentului economic şi pentru managementul personalului, din Ivanovo, al Academiei de Stat pentru Textile.

Boris Grazlov, preşedintele Dumei de Stat şi membru al conducerii formaţiunii Rusia Unită, a declarat luni, 28 martie a.c., că este important, pentru partidul său, ca oameni cu diferite evoluţii profesionale, care cunosc bine problemele grupurilor lor sociale, să acceadă la putere.

Imaginea unei “femei ruse, din clasa de jos”, care se ridică în ierarhia societăţii este tipică propagandei sovietice, susţine Andrei Kolesnikov, editorialist la ziarul de opoziţie Novaia Gazeta.

Până la acest moment, cerebrala ziaristă Natalia Krainova a înghiţit povestea livrată presei, dar ce scrie în continuare este literalmente o execuţie publică a Elenei:
“Imaginea Lapşinei, pe website-ul parlamentului regional, din Ivanovo, înfăţişează o femeie spătoasă, într-un costum gri, din ţesătură grosieră. Ea are un crucifix delicat, la lanţul purtat în jurul gâtului ei.”
În traducere liberă, o provincială!
Evident necizelată!

Pentru Natalia, diavoliţă în toată regula…

Ca să dreagă busuiocul, Natalia – mulţumită de lovitura K.O., administrată ilustrei necunoscute – preia, cuminţică, ce mai scrie pe portalul amintit:
“Lapşina a condus biroul pentru recepţii publice a premierului Putin, în Ivanovo, unde a dovedit că este o persoană simpatică, care nu se fereşte de eforturi prelungite şi a demonstrat iniţiativă.”
Nu se specifică la ce.

Bomboana pe colivă?

Şi dovada, că este bine să nu faci război cu o jurnalistă foc de deşteaptă?
Natalia a savurat cuvintele alese pentru finalul materialului ei:
“Lapşina a afirmat că scopul ei este să îmbunătăţească procesul de legiferare, să împlinească speranţele alegătorilor ei şi să conlucreze cu populaţia – a indicat acelaşi website, pe 29 martie a.c.”
Legiferare, carevasăzică! Ne laşi?

Ce nu a precizat Natalia?

Dacă această bruscă aducere în atenţia opiniei publice a Elenei din Ivanovo constituie semnalul, de facto, al lansării campaniei neoficiale, pentru alegerile prezidenţiale, a lui Vladimir Putin.

Oricum, a fost un cursiv care, cu siguranţă, a fost introdus în revista presei, prezentată dimineaţa, la Kremlin, preşedintelui Dmitri Medvedev.

Nu este exclus ca, şugubeţ cum e, Dmitri să fi întrebat, amuzat, pe şeful lui de cabinet:
– Ivan Ivanovici, ce vârstă are Natalia?

Bărbaţii ăştia…

PLANUL LUI OBAMA PRIVIND LIBIA

– DESIGUR CĂ AM UN PLAN – ESTE FOARTE CLAR.

Caricatură de ERIC ALLIE, publicată de revista TIME.