După cum scrie ziarul UNIREA,în şedinţă extraordinară, consilierii locali albaiulieni au aprobat, cu unanimitate de voturi, alocarea unor fonduri din bugetul local al municipiului Alba Iulia pentru activităţi culturale. Proiectul a fost aprobat cu unele modificări.
Astfel, s-a aprobat alocarea sumei de 6000 de lei Şcolii Miceşti, pentru realizarea şi achiziţionarea a 10 costume populare autentice pentru copii, necesare promovării, păstrării şi valorificării comunităţii locale.
Alţi 3000 de lei au fost alocaţi, în baza parteneriatului cu Primăria Chişinău, pentru editarea volumului de poezii “Coroana din cenuşă, 100 de poeme de patrie şi dor”, scris de Maria Augustina Hâncu.
Volumul va fi lansat la Chişinău şi Alba Iulia în 27 martie, Ziua Unirii Basarabiei cu România, circa 200 de exemplare, din cele 1000, care vor fi tipărite urmând să fie donate municipiului Alba Iulia.
Trăim într-o lume marcată şi de demonstraţii de stradă, sau de forţă şi de declaraţii politice ameninţătoare, generate de raţiuni geopolitice, divergenţe de ordin religios sau ambiţii desuete. Avem, sau nu, capacitatea de a discerne aparenţa de realitate, propaganda de adevăr, frica mascată de curajul demn asumat, demagogia de discursul franc?
Răspunsul diferă de la un cititor la altul. Dar unul dintre cei ce acordă atenţie acestei rubrici m-a întrebat direct: s-ar aventura Putin să iniţieze o nouă provocare, ca în Georgia, folosindu-se de Transnistria, ca pretext?
Tristă temere. Dar nu disuasivă. Chiar şi atunci, în vara lui 2008, pe timpul scurtului conflict din Georgia, tandemul Medvedev-Putin ştia, din start, că orice depăşire a perimetrului iniţial de dispunere a unităţilor ruse pe teritoriile Osetiei de Sud şi Abhaziei va duce la o ripostă americană pe măsură, dovadă trimiterea rapidă de către Statele Unite a unei puternice nave militare, în semn de descurajare a oricărui exces de forţă, din partea trupelor ruse.
La întrebarea menţionată mai sus răspunsul categoric este NU. Şi iată de ce.
Retorica militaristă a premierului Putin, vizibilă şi în articolul publicat pe 20 februarie la Moscova, în Rossiiskaia Gazeta, ţine de logica propriei sale campanii electorale.
În baza căreia, conform prognozei Centrului pentru Studii de Opinie Publică din Întreaga Rusie, dată publicităţii pe 20.02.2012, prezidenţiabilul Vladimir Putin va câştiga alegerile din 4 martie cu 58,6% din voturile concetăţenilor săi. Acesta fiind procentajul anunţat chiar de Valeri Fiodorov, directorul general al centrului respectiv, la o conferinţă de presă organizată la începutul acestei săptămâni.
Evenimentul zilei de 23 ianuarie 2012, la Moscova? Articolul lui Vladimir Putin, multiplicat de presa loială lui, în care se referă la problemele importante din politica naţională, afirmând că ţara sa a fost întotdeauna una multinaţională.
Iată ce scrie premierul rus: “Vedem ce se întâmplă în lume, riscurile grave care se acumulează prin escaladarea tensiunilor interetnice şi între cei cu diferite convingeri religioase – acestea constituie realitatea de azi. Naţionalismul şi intoleranţa religioasă devin o bază ideologică, pentru unele dintre cele mai radicale grupuri şi mişcări – distrugând sau erodând state, şi divizând societăţile acestora. Fluxurile colosale de imigraţie – şi avem toate motivele să presupunem că acestea vor continua să crească – sunt deja menţionate precum o nouă “Mare Migraţie a Umanităţii,” capabilă de schimbare a structurilor familiare şi imaginilor unor continente întregi. Milioane de oameni sunt în căutare de o viaţă mai bună şi părăsesc regiunile afectate de foamete cronică şi de conflicte, sărăcie şi tulburări sociale. “
Şi, deşi situaţia naţională a Rusiei pare a fi similară cu cele din ţările occidentale, o analiză mai atentă – din perspectiva Moscovei, precum o face postul de telviziune RT/ Rusia Azi – duce la concluzia că Federaţia Rusă este total diferită, deoarece istoria sa este a unui stat multinaţional de secole.
Ce mai afirmă gospodin Putin? Faptul că “în ciuda unor similarităţi superficiale, situaţia noastră este fundamental diferită. Problemele noastre naţionale şi de imigraţie sunt direct legate de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi, în esenţă, de Rusia Mare – a cărei fundamentare istorică a avut loc în secolul 18 -, de degradarea ulterioară şi inevitabilă a instituţiilor de stat, sociale şi economice, precum şi de decalajul enorm de dezvoltare pe teritoriul post-sovietic. “
Cu un orgoliu vizibil şi o ţintă precisă – peste Ocean – Vladimir Putin, alias Vova, mai susţine că, din punct de vedere istoric, Rusia “nu e un stat etnic, o oală de topire, precum în lumea americană, unde fiecare este, într-un sens, sau altul, un migrant”.
Şi pentru ca să înţeleagă bine şi occidentalii, dar şi liderii ţărilor încă membre în Comunitatea Statelor Independente, Vova – adorat de atâtea conaţionale, mai mult sau mai puţin adolescente, dar sensibile la potenţa sa imaginabilă – scrie negru pe alb: “Rusia a apărut şi s-a dezvoltat timp de secole ca un stat multinaţional. Un stat în care un proces de adaptare reciprocă, de penetrare reciprocă, de amestec al naţiunilor la nivelele familial, amical şi cel al ocupării forţei de muncă a constituit o constantă a mersului înainte.”
Acum am înţeles! Basarabia a fost penetrată! Şi la 200 de ani de la ocuparea sa de către trupele ţariste a produs, la nivelele menţionate, prioritar fiind cel…amical, o comunitate deloc neglijabilă de votanţi care nu îşi doresc decât revenirea la Maica Rusie.
Dar vrea Vova un stat rus puternic? Nu!
În acelaşi articol vine cu o teorie demnă de vremea lui Adolf Hitler, deoarece atenţionează asupra pericolului că “încercarea susţinerii construcţiei unui stat rus naţional, monoetnic contrazice istoria noastră de mii de ani” şi ar putea duce la distrugerea folclorului (inclusiv a cazaciocului?… ei, aş!) şi statalităţii Rusiei.
Ca şi Lenin, la începutul consolidării statului sovietic, Vladimir Putin răspunde singur la întrebarea: ce-i de făcut?
Context în care a punctat priorităţile politicii naţionale a Rusiei subliniind că ar trebui puternic îmbunătăţită calitatea politicii de migraţie legală a ţării, ce ar trebui să fie strict diferenţiată.
Vova a mai avertizat, pe cei care vizitează regiuni cu diferite tradiţii culturale şi istorice, că ar trebui să îi trateze pe cetăţenii de acolo cu cel mai mare respect.
Concomitent, sistemul juridic, trebuie, de asemenea, să fie consolidat, împreună cu crearea unor agenţii guvernamentale eficiente de aplicare a legii.
În traducere liberă – порядок и дисциплину!/ordine şi disciplină!
Premierul rus s-a mai referit şi la integrarea civilizată, umană şi la socializarea migranţilor.
El consideră că atractivitatea educaţiei şi valorile astfel promovate constituie un instrument motivational pentru integrarea migranţilor în societate, în timp ce învăţământul de proastă calitate ar putea provoca izolarea mai mare, a nou veniţilor, în comunităţile ruse.
Urmează bomboana pe coliva URSS!
De ce? Pentru că aspirantul la al treilea mandat prezidenţial la Kremlin a afirmat că numai integrarea strânsă în spaţiul post-sovietic ar putea crea soluţia pentru rezolvarea problemelor cauzate de migraţia necontrolată între fostele state sovietice.
Din acest moment, cine mai crede, la Bucureşti şi Chişinău, că Transnistria va mai reveni, cândva, în graniţele celui de-al doilea stat românesc, poate să-şi facă dosar de pensionare din viaţa politică.
După cum Republica Moldova şi Georgia, ca să dau doar două exemple de ţări, care au aparţinut spaţiului post-sovietic, vor deveni ţintele reincluderii în ceea ce Vladimir Putin speră a fi Rusia, în următorii 12 ani: un stat multinaţional, cu graniţele ex-sovietice.
Astfel, cine mai pune, pe plaiuri autohtone, întrebarea aiuritoare vizând rostul interceptoarelor americane, ce vor fi amplasate în Polonia şi la Deveselu, poate fi suspectat fie de prostie nativă sau de atitudine (in)voluntară pro-F.S.B./K.G.B. – asta e.
Într-un miez de Cireşar, pentru câteva clipe în spaţiu, în capitala României se întâmpla ceva memorabil.
Şi în acea zi de 15 iunie 2011, ca şi în alte zile ale verii, Bucureştiul inunda în soare şi lumină, ca o speranţă adăpostită în zâmbet.
L-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul nostru Ion Petrescu, cu care corespondam de ceva timp şi colaborasem pentru publicaţii din România.
Întâlnire de suflet, cu respect şi emoţii. Complicitate de vechi prieteni, sfaturi frăţeşti, priviri calde de părinte şi lacrimi invizibile de regăsire.
Într-un miez de Cireşar, pentru câteva clipe în spaţiu, în capitala României, cele două maluri de Prut, separate de decenii, s-au reîntâlnit.
Maria Augustina Hâncu
________________________________________________
În fotografia de mai jos, de la stânga la dreapta:
Cu un titlu ingenios, compus dintr-un schimb de replici – Vasile Ernu: ” Poate fi literatura patriotica? ” Răspuns : Da, literatura poate fi patriotică! – juna scriitoare, din Capitala Basarabiei, Maria Hâncu îşi asumă o pledoarie care are tâlcul ei, înainte de 1 Decembrie 2011:
Citesc, în ultimul timp, articole de la noi, în care subiectul patriotismului în cultură este tot mai frecvent adus în discuţie. Mă voi referi la un singur exemplu. Articolul Poate fi literatura patriotică? publicat de Vasile Ernu, în cotidianul Timpul, la 4 noiembrie 2011.
Titlul articolului semnat de V. Ernu este o întrebare pertinentă, însă, din lipsă de spaţiu probabil, materialul prezintă explicaţii parţiale. Cel puţin am rămas cu impresia că n-a fost atins fondul chestiunii. Sau că s-a evitat acesta, atunci când scriitorul afirma, din start, ca un verdict căzut, că “Arta, literatura nu pot fi patriotice.”
Respect opinia scriitorului, fiecare este în drept să aibă o viziune asupra literaturii. Eu, personal, nu sunt de acord cu aceste afirmaţii şi voi încerca, în câteva fraze, să spun de ce.
În primul rând, nu cred că patriotismul este gen artistic, cum se exprima V. Ernu. Patriotismul e o tematică literară, sau mai curând un sentiment, o sensibilitate, un suflu născut din spiritul unui destin, din marca (urma) unei stări.
“Literatura care se vrea patriotică”, sunt de acord, nu este literatură, însă numai atunci când aceasta îşi autoproclamă vocaţia instructiv-patriotică (de exemplu, literatura de propagandă).
Când un scriitor evocă păreri şi trăiri despre patrie, exil, durerea unei ocupaţii într-o ţară, a unei limbi străine impuse cu forţa în casa cuiva, – iar dacă aceste constatări, fotografii ale unei societati la un moment dat, sunt înţelese de V. Ernu ca fiind “patriotice”-… atunci nu înţeleg în ce masură poate deranja o scriere literară patriotică?
Dimpotrivă, dacă recunoşti, cu adevărat situaţia în care se află societatea de astăzi, din Republica Moldova, la capitolul cultură, identitate, istorie (situaţie care derivă tocmai din neglijarea, pe care o dovedim, a acestor valori), consider că este chiar nevoie de o literatură cu mesaj patriotic, care să ne prezinte lumii aşa cum suntem noi, nu cum ne-ar prezenta, spre exemplu, prin prisma politicii deformate, responsabili politici de la Chişinău şi Kremlin.
Oare chiar să deranjeze “fiorul patriotic”, de care vorbeşte V. Ernu, când ne aflăm în inima unui dezastru social şi cultural, care se agravează pe zi ce trece?
Ce-am construit noi, de la 1991 încoace, încât să consideram “contraproductivă pentru cultură” o creaţie literară cu tematică patriotică?
Suntem independenţi, însă cu armată de ocupaţie pe teritoriu.
Avem limba română, însă în Constituţie, mai bântuie, ca o stafie, faimosul articol 13 cu “limba moldovenească”.
Obiectul de studiu Istoria românilor este predat şi explicat, în şcoli şi licee, diferit, în funcţie de viziunea şi concepţia fiecărui profesor de istorie. Exemplele pot urma. Anume literatura patriotică menţine aprinsă scânteia demnităţii naţionale, mai mult improvizată la noi.
Altfel, fără limbă, istorie, identitate, riscăm să dispărem ca naţiune (ştiind că R. Moldova este, conform statisticilor ONU, primul stat din Europa, şi unul din primele din lume, cu cel mai înalt ritm de depopulare).
Alta probabil că este explicaţia.
Ori eşti înnăscut cu fibra patriotică (există naţiuni unde sentimentul patriotic e mai prezent decât la altele), ori nu ai, sau refuzi să ai, acest sentiment în suflet.
Nu poţi explica cuiva “fiorul patriotic”, aşa cum nu poţi explica credinţa unui ateu. Ca sa înţelegi, trebuie să manifeşti o deschidere interioară spre aceasta, trebuie să vrei să înţelegi.
Altă exprimare, din articol, care m-a lasat perplexă: “odată cu perestroika, au ieşit în prim-plan patrioţii literaturii”, cu referire la scriitorii care au militat, cu riscul vieţii, în anii 1989-1991, pentru limbă, alfabet, independenţă, când se aşezau în faţa tancurilor sovietice, protestând astfel contra celor ce vroiau să ne închidă gura, atunci când ne ceream libertatea. Consider că orice om îşi are locul său sub soare.
Iar în literatură,- mai ales în literatură!- unde este binevenit fiecare, faptul că “ieşi în prim plan”, nu are cum să umbrească prezenţa altor autori. Deşi nu prea înţeleg exprimarea “ieşirii în prim-plan”, când vorbim de arta cuvântului.
Poţi “ieşi în prim plan” la o paradă militară, la o defilare cu ultima vestimentaţie la modă, nu şi la o expunere de gânduri născute şi framântate în tăcere.
Când s-au afirmat unii scriitori români basarabeni, în perioada renaşterii naţionale, de după perestroika, erau şi altii în drept să o facă (aşa cum au şi procedat, de altfel).
Nu mi se pare adecvată această afirmaţie. Este exact ca şi cum un elev ar afirma că, deşi ştia bine lecţia, n-a primit, în scris, note mari, pentru că toate notele bune au fost deja puse altora.
Explicaţia lui V. Ernu mai poate fi privită şi dintr-un alt unghi de vedere.
Trăim într-o epocă singulară în felul ei. Filosofii francezi S.Charles si G.Lipovetsky afirmă, în cartea Timpurile hipermoderne (ed. Grasset, 2004), că asistăm la o restructurare şi recompoziţie a societăţii mondiale, deseori superficială, cu “logica consumeristă”.
O societate hipermodernă, spun ei, este o societate hiperconsumatoare, în care omul consumă, pentru sine, nu pentru binele unei recunoaşteri colective.
La fel şi unii dintre noi, privim şi analizăm lucrurile fragmentar şi detaşat, din perspectiva individuală, nu a unui bun comun. Or, spunea Eminescu, o eroare a popoarelor mici este să le imite pe cele mari.
Nu putem, noi, să tratăm aceleaşi probleme sociale sau politice, la nivelul pe care o face Franţa, de exemplu.
Dacă Franţa nu are nevoie, la ora actuală, de scriitori care să vorbească despre limbă şi patriotism, aşa cum am face-o noi (e firesc, limba franceză este una dintre limbile de circulaţie internatională, vorbită în lume şi de non-francezi, la noi e invers, nu putem vorbi, nici măcar în propria ţară, limba noastră) nu este şi cazul Republicii Moldova.
Suntem conectaţi la societăţi şi contexte diferite. Deşi în Franţa, cum e pretutindeni în lume, se scriu şi opere cu tematică patriotică.
Articolul lui V. Ernu mi-a confirmat paradoxul constatat deja la intelectualii din Republica Moldova: la noi, deseori, se confundă patriotismul cu naţionalismul.
Când evoci naţionalismul, trebuie să explici clar lucururile, astfel încât să înţelegem care-s acele “texte naţionaliste” (de propagandă) şi, dacă există ele (eu, spre exemplu, sunt foarte curioasă să ştiu care-s ele şi cine-s autorii), să aflăm care-i destinatarul vizat?
E vizat românul moldovean, cu spirit rătăcit, când aduce acuzaţii celor care-i amintesc de deportările în Siberia, a părinţilor şi buneilor lui?
Sau ocupantul rus, care, de două secole, ne impune cultura şi limba lui, şi la orice drept al nostru, de a ne afirma originea, în propria ţară, în propria casă, suntem agresaţi, încât atunci când nu vorbim limba impusă de el, suntem acuzaţi de discriminare?
Cum se explică oare că scriitori precum Milan Kundera, Sofi Oksanen, originari din ţări cu destin istoric asemănător Republicii Moldova (din Cehia şi, respectiv, Finlanda şi Estonia), atunci când au scris opere cu tematică patriotică (romanele Insuportabila uşurătate a fiinţei, Ignoranta de M. Kundera, Purificare de S. Oksanen), în care vorbesc deschis de tragedia popoarelor lor, suportată din cauza ocupaţiei ruse, nimeni n-a catalogat operele lor drept “naţionaliste”?
Ele n-au fost considerate nici măcar “patriotice”, ci pur si simplu geniale. O spune succesul lor înregistrat pe mapamond, dar şi numeroasele critici pozitive.
Toate romanele citate mai sus sunt best-seller-uri în cele mai mari ţări ale lumii, vândute în milioane de exemplare. Menţionez că scriitorul Milan Kundera este unul dintre puţinii autori a cărui operă, autorul fiind încă în viaţă, a intrat în cea mai celebră colecţie literară franceză La Pleiade, care este şi una dintre cele mai valoroase şi celebre din lume.
Alt exemplu, celebrul film Braveheart (Inimă vitează), realizat în 1995, cu Mel Gibson, în rolul lui William Wallace, erou şi simbol al independenţei scoţiene, care a înfruntat trupele regelui Eduard I. Acest film a primit cinci premii Oscar şi se bucură şi astăzi de succes.
Am observat că, în general, în viziunea culturală franceză şi a ţărilor civilizate, filmele istorice şi patriotice suscită, din start, interes, fără să se ştie despre ce peliculă artistică este vorba. Şi asta pentru că patriotismul e înţeles ca mijloc de reflectare a istoriei şi culturii unei naţiuni.
Iar cei care pun preţ pe demnitatea umană, înteleg perfect tema patriotică a unei creaţii artistice. Deci, în cinematografia mondială, ca şi în literatura universală, tematică patriotică, nu doar că este salutată, ci chiar apreciată.
Mă întreb, atunci: de ce altor naţiuni ale lumii nu li se reproşează patriotismul reflectat în operele de artă, – dimpotrivă, e tematica de valoare-, iar naţiunii române patriotismul îi este denaturat, imputându-i-se, pe nedrept, “naţionalismul tâmp”, aşa cum se exprima V. Ernu?
Întrebarea e valabilă pentru cetăţenii ambelor maluri ale Prutului.
Poate fi literatura patriotică?
In viziunea mea, da, literatura poate fi patriotică!
Nu numai în Franţa, Cehia, Polonia, Finlanda, Estonia, ci şi în Republica Moldova.
Chiar dacă la noi riscăm să nu fim totdeauna înţeleşi….
Interesul general | Ion Petrescu | 
March 5, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
