“AIE trebuie menţinută, în interesul cetăţenilor Republicii Moldova, care ne-au acordat nouă, politicienilor, vot de încredere şi care îşi doresc integrarea în marea familie europeană. Avem nevoie de o Alianţă pentru oameni și nu pentru cei care dețin funcții, iar actuala Alianţă este compromisă şi nu trebuie să compromitem parcursul european al Republicii Moldova, respectiv valorile democratice.”
“Procesele actuale sunt un test de verificare pentru eficiența organelor noastre de drept, dar și de încercare a maturității clasei politice a RM, inclusiv din AIE, şi nu în ultimul rând a valorilor democratice asumate. Aceste evenimente nu trebuie să fie speculate sub aspect politic și nu trebuie să se răsfrângă asupra echilibrului politic din cadrul Alianței. Considerăm că partidele componente ale AIE au suficiente resurse, inclusiv umane, pentru a depăși problemele de moment și a face față situației create. Sunt inutile discuțiile despre resetare sau înjghebare a unei alte majorițăți parlamentare, visate de opoziția comunistă, şi facem apel către colegii din PLDM şi PD să conştientizeze aceste responsabilităţi.”
(în fotografie: Cetatea Soroca, pe malul Nistrului)
Ion Petrescu, autorul editorialului „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova”, are strămoşi basarabeni. La 27 martie 2011, zi în care s-au împlinit 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, editorialistul portalului ARENA a acordat un interviu, într-o intervenţie în direct, prin telefon, postului de radio „Vocea Basarabiei”, vorbind despre trecutul, dar şi despre viitorul comun al celor două state româneşti.
– D-le Petrescu, cum credeţi, ar trebui ca 27 martie să fie sărbătoare naţională în Republica Moldova, dar şi în România?
– Probabil o să vă surprind, dar noţiunea de sărbătoare este de inspiraţie comunistă. Eu cred că fiecare român de bună credinţă are această dată în inima lui. Să nu uităm ce spunea Nicolae Iorga, ca sfat pentru discipolii săi: „Când intri în arenă, când intri în aulă, menirea ta este, ca prin discursul propriu, să-i ridici pe cei care te ascultă la nivelul tău”. Aşa şi cei care cred în ideea că România a fost şi va fi cândva din nou o singură ţară trebuie să aibă grijă de apropiaţii lor. Dacă cei din jur vor găsi dragoste, înţelegere şi, mai ales, încredere în viitor, această zi întotdeauna va fi sărbătorită în familie. Sărbătoarea naţională la americani este una de familie şi trebuie să ne dezvăţăm de ideea că numai dacă ieşim în stradă cu steagurile arătăm mulţimii, arătăm străinilor că ne este dragă această zi. Sărbătorile trebuie să fie în inimile şi familiile noastre.
– Când aţi venit pentru prima oară în Republica Moldova, aţi vizitat satul din care au fugit strămoşii dvs. de sovietici, în 1940, mai era casa buneilor dvs.?
– Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, unui ofiţer excepţional din Armata Republicii Moldova, unui om de onoare, care a condus ani buni publicaţia „Oastea Moldovei” – se numeşte Valeriu Rusu. Datorită lui am sosit amândoi – el îmbrăcat în uniforma Armatei Republicii Moldova, eu purtând uniforma Armatei României – în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca. Acolo am găsit casa în care bunicul meu s-a născut – este chiar pe malul Nistrului -, dar şi casa în care mai trăia, pe vremea aceea, sora lui, Agafia Ciumac. A fost un moment de mare emoţie pentru mine, pentru că mi-am dat seama că este o rădăcină pe care nu am voie să o ignor.
– Copiii dvs. au fost în Basarabia?
– Din păcate, răspunsul este negativ şi trebuie să rezolv această chestiune. Şi ei trebuie să vadă locul în care s-a întâmplat acest fapt simbolic pentru devenirea lor, mai ales că bunica mea trăieşte acum la Timişoara – s-a născut, culmea coincidenţei, în 1918 – şi întotdeauna, când aude cuvântul Basarabia, lăcrimează.
– Există o legătură între faptul că această bucată de pământ are atâtea denumiri, aşa cum arătaţi în editorial, şi faptul că locuitorii de aici nu-şi cunosc identitatea?
– Aş vrea să fim drepţi cu locuitorii din Basarabia, sunt oameni minunaţi, echilibraţi, nu sunt nişte pripiţi, nu au nicio vină. Stăpânirea străină este cea care a deformat actul de învăţătură şi care a generat, a determinat, a comandat să fie predată în şcoli un anumit tip de istorie. Ceea ce nu s-a putut face şi ceea ce ştiţi că s-a păstrat este tot în arealul familiei – de acolo costumele populare, poeziile, cântecele nu au putut fi scoase, pentru că familia nu se conduce după un manual pe care îl promulgă o stăpânire străină. Eu cred că trebuie să privim la basarabeni cu încredere şi recunoştinţă pentru că, după atâta timp, vorbesc limba română, cântă – ceea ce e specific neamului nostru şi, mai presus de toate, atunci când cred de cuviinţă, îmbracă straiul strămoşesc, care este în acelaşi timp un strai de suflet. Or, ceea ce ai în suflet nu-ţi poate lua nimeni.
– Sunt mai mulţi tineri, dar şi oameni în etate care încă mai visează la Unire. E posibil ca în secolul XXI să se unească cele două state româneşti?
– Da. Şi eu cred că aici trebuie să fim foarte clari, să ne uităm la modelul german. Nu întâmplător Germania este cea care sprijină găsirea unei soluţii adecvate climatului european, procedurilor Uniunii Europene de rezolvare a conflictului transnistrean. Unirea nu va fi mâine, dar cu siguranţă se va produce la un moment dat şi aceasta pentru simplu fapt că orice naţiune lucidă îşi doreşte să fie reîntregită. Uitaţi-vă la Coreea de Sud, unde există un minister al reunificării. Sigur că unirea nu se va face peste noapte, sigur că regimul comunist din Coreea de Nord încă se opune, dar aceasta nu înseamnă că cele două Corei nu vor fi din nou împreună. Exemplele ar putea continua. Unirea va veni şi cred că această unire va fi, din fericire, rezultatul acţiunii celor care acum sunt foarte tineri, care nu au decât 20-21 de ani şi încă sunt în băncile facultăţilor, la Bucureşti şi Chişinău.
– Pentru împlinirea visului de unificare al neamului românesc, ar fi suficient ca fraţii de pe ambele maluri de Prut să se regăsească în Uniunea Europeană?
– Este un prim pas şi, din acest punct de vedere, ceea ce face la ora actuală Alianţa pentru Integrare Europeană, într-un ritm pe care l-aş numi uşor pâş-pâş, este bine, pentru că acest ritm este conform modalităţii de a se lămuri cei care doresc un alt viitor pentru Republica Moldova. Uniunea Europeană este un prim-pas, dar nu suficient. În timp, lucrurile vor evolua, pentru că vor fi oameni mult mai informaţi, mult mai plimbaţi prin lume şi dornici să fie la nivelul realităţilor din Europa. Tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu a pornit de la faptul că tinerii arabi aveau tot ce le trebuia ca să trăiască la fel ca în SUA, dar nu aveau democraţia din America. Nu aveau forul democratic unde să se exprime şi nici unde să militeze pentru un trai mai bun în ţara lor. Această discrepanţă, între accesul la mijloacele tehnice moderne şi viaţa pe care o puteau trăi – conform unei anumite finanţări statale -, marcată de lipsa de democraţie, a generat schimbarea. Generaţia tânără de acolo este hotărâtă să facă schimbarea nu doar în Tunisia sau Egipt, ci să continue şi în celelalte state. Morala, pentru ce discutăm noi acum, este că trebuie să avem încredere în tineri, să-i încurajăm, pentru că ei au forţa puterii în viitor.
– Pe ce vă bazaţi când spuneţi în editorialul „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova” că Republica Moldova nu va mai fi condusă niciodată de comunişti? Noi, când vedem atâta dezbinare în AIE, ne gândim că Partidul Comunist are toate şansele să revină la guvernare…
– Pe doi factori – unul intern şi altul extern. Factorul intern este o putere în creştere în Republica Moldova. Este vorba de puterea presei din Republica Moldova. Ceea ce se emite în eter, dar şi în presa scrisă, despre relaţia Republicii Moldova cu ţările NATO constituie un factor de studiu, de consemnare în marile cancelarii. Presa din Republica Moldova, prin bombardamentul informaţional pe care îl face la ora actuală, permite celor care ascultă radiourile, citesc ziarele, sau urmăresc emisiunile de televiziune să-şi dea seama că trăiesc într-o altă lume. Oamenii aceştia nu mai vor întoarcerea la trecut. Argumentul de ordin extern este că vicepreşedintele SUA, Joe Biden nu a venit ca turist la Chişinău. A venit după ce a negociat, la Moscova, votul Rusiei în Consiliul de Securitate, unde datorită intervenţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, Rusia a avut inteligenţa să se abţină de la vot. Joe Biden a venit pentru a da un semnal atât Europei, cât şi spaţiului răsăritean, că Republica Moldova este definitiv în comunitatea care beneficiază de protecţia americană, conform hotărârii Summitului NATO din Portugalia, de anul trecut, când secretarul general al NATO, Rasmussen, a spus clar: „Din acest moment, Republica Moldova beneficiază de protecţia Alianţei Nord-Atlantice”. Într-un asemenea context, ceea ce se întâmplă acum în „Sfatul Ţării” de la Chişinău, în Parlament, ţine de o clarificare democratică utilă, şi eu am încredere că cei trei lideri ai AIE – oameni cu experienţă, cu echilibru -, vor reuşi să depăşească orgoliile şi să menţină, într-o formulă pe care ei o vor stabili, acest viitor euroatlantic al Republicii Moldova.
Interviu realizat de Ana Moraru, Radio „Vocea Basarabiei”
Postul de radio“Vocea Rusiei”a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.
Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.
După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.
Ce va găsi Joe Biden la Moscova?
O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.
Un singur exemplu este suficient.
Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.
Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.
Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.
Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.
Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.
Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.
Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.
Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.
El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.
Lavrov a declarat că“sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”.Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.
Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.
Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.
Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.
Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.
Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.
Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!
Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.
Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.
Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!
Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.
Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.
Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.
Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.
Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.
Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..
Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.
Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.
O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.
Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..
Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…
Nimic nou, pe frontul declaraţiilor politice în capitala celui de-al doilea stat românesc.
După furtuna caracteristică oricărei campanii electorale, s-a aşternut tradiţionala linişte patriarhală la Chişinău.
Cele patru formaţiuni politice parlamentare au intrat în arena supremului forum politic decizional, rezultat în urma alegerilor libere.
Liderii Partidului Democrat nu mai sunt misterioşi. Ci, cu surâsul omniprezent, al victoriei decisive, pe chipurile lor, aureolate de propulsarea şefului acestei formaţiuni politice pe fotoliul ce asigură girarea cârmei statului. Şi ca tacâmul să fie complet, preşedintele de onoare al democraţilor, până mai ieri îngândurat, se confesa acum, fătucelor responsabile cu întrebări stupide, despre zilele petrecute la schi, în România. Incredibil, dar adevărat.
Laborioşi, coechipierii premierului sunt parcă mai atenţi la noua repartiţie a posturilor ministeriale. De altfel, în presa de la Moscova, pe 12 ianuarie se anunţa acceptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a demisiei colective a guvernului ce a condus ţara până acum. Nu oricum. Ci cu însoţirea ştirii de o fotografie dinamică a premierului Vlad Filat, semn că Moscova speră într-o colaborare fructuoasă cu Chişinăul.
Cititorii ruşi sunt informaţi că noul guvern, condus tot de Filat, va avea în componenţă o bună parte din foştii titulari ai portofoliilor ministeriale şi va continua să aplice programul aprobat în septembrie 2009, intitulat „Integrare Europeană: Libertate, Democraţie, Prosperitate”. Deci, Moscova a înţeles translaţia, înceată, dar ireversibilă, a celui de-al doilea stat românesc, din spaţiul vetust al Comunităţii Statelor teoretic Independente, în cel competitiv al Uniunii Europene.
În tabăra sută la sută liberală se trăieşte din amintiri şi speranţe. Un remember colectiv fiind nonconformismul şi temeritatea fostului preşedinte interimar al Republicii Moldova. Nu doar cel mai surprinzător şi demn interlocutor al Moscovei, la Chişinău, ci şi unul dintre politicienii privit cu o firească uimire şi simpatie în Occident, al cărui impact public asupra conaţionalilor săi a fost recunoscut prin decernarea unor premii pe cât de simbolice, pe atât de semnificative.
O iluzie amendabilă este aceea a repetării publice obsesive a înţelegerii dintre liderii Alianţei pentru Integrarea Europeană/A.I.E., conform căreia fostul preşedinte interimar ar urma să conducă legislativul de la Chişinău, după alegerea preşedintelui Republicii Moldova. Intenţie onorabilă, dar, după cum realitatea a înfrânt deseori dorinţa, între Prut şi Nistru, până la materializarea acesteia mai este cale lungă!
De data asta, cu toată pofta de retaliere a A.I.E., recunoscută indirect de Vlad Filat, oleacă de dreptate are şi Vladimir Voronin.
Indiferent câte păcate politice a făptuit până acum şi cu ce efecte negative a condus republica, prin voturile liber exprimate ale unei părţi importante dintre cetăţenii Republicii Moldova, domnul Voronin este şeful partidului de opoziţie, cu o reprezentare deloc neglijabilă în parlament.
Iată de ce iniţial m-a amuzat, apoi m-a pus pe gânduri, jurnalistul care mai că îl soma, pur şi simplu, pe Vladimir Voronin, ca să cedeze voturile necesare, din partida comuniştilor, pentru a fi ales noul preşedinte al ţării şi a fi astfel evitate noi alegeri parlamentare.
Cu tot respectul, pentru distinsul cronicar, aşa ceva nu are nimic în comun cu o democraţie adevărată.
Dacă va fi validată, de viaţă, convingerea lui Voronin, că niciun parlamentar comunist nu va trăda linia partidului său, la alegerea preşedintelui ţării, atunci tot răul produs va fi spre binele Republicii Moldova, care acum parcă ar vrea să rămână în C.S.I., parcă o ia spre UE…
Numai că vremea jumătăţilor de măsură a cam trecut în Europa. Un areal imun la obiceiul „un pas înainte, doi înapoi”, tipic ultimului an de guvernare.
Din acest punct de vedere, Serafim Urechean nu trebuie pus la colţ, atunci când semnalează că actuala formulă a A.I.E. ar putea supravieţui doar un an de zile.
Pentru că una este împărţirea funcţiilor, alta trecerea la reformele aşteptate la Bruxelles. Unele măsuri fiind, în mod obiectiv, de pe acum, impopulare.
Zarurile electoratului au indicat câştigătorii la alegerile parlamentare. Dar un adevărat învingător nu îşi lasă adversarul în ţărână, umilit şi supus oprobiului public. Ci îi întinde o mână, mai ales atunci când interesul naţional o cere.
Dialogul, oricât de dificil şi lung ar fi acesta, fiind tipic democraţiei reale.
Interesul general | Ion Petrescu | 
March 13, 2013 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
