BASARABIA? MOLDOVA DE EST? SAU REPUBLICA MOLDOVA?

La 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri ( întrucât deputaţii nu aveau mandat de la alegători să voteze în problema unirii ) – precizează istoricul Florin Constantiniu, în memorabila sa ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN -, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România:
”Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”

Care era condiţionarea? Basarabia îşi va păstra „autonomia având un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.”

Tot Florin Constantiniu – cel mai mare istoric român în viaţă – a menţionat că, după desăvârşirea unităţii naţionale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire “fiind încredinţat că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor”, apoi a decis să se autodizolve.

Cum arată ţinutul, dintre Prut şi Nistru, după 93 de ani?

Răpit samavolnic, din spaţiul natural românesc, iniţial în 1940, ulterior la finele ultimei conflagraţii mondiale, acum se mişcă, pâş-pâş, din arealul geopolitic patronat de Moscova, spre cel ce beneficiază de protecţia Statelor Unite ale Americii.

De ce… ţinut?

Pentru că este încă perceput, în mod diferit, de cei aproximativ patru milioane de locuitori ai săi.

Sentimental. Şi politic.

Pentru cei refugiaţi în România, la invazia trupelor dictatorului Stalin, acest teritoriu rămâne, în sufletele lor, până la moarte – Basarabia. Este şi cazul bunicilor mei, care au apucat să treacă pe malul drept al Prutului, doar pentru că tatăl mamei mele era mecanic de locomotivă şi a avut temeritatea disperării, de a-şi salva familia, urcându-şi soaţa şi copiii mici, alături de el, în cabina plină de funingine.

Basarabia se numeşte şi pentru junii de azi, cu dragoste de carte, care învaţă la Bucureşti şi Chişinău. Şi pentru cei cu tâmplele argintate de încercările ultimelor decenii, indiferent unde au ales să trăiască, mai mult sau mai puţin anonimi, cu singura valută forte, neconvertibilă – limba română.

În mod paradoxal, Moldova de Est este o sintagmă utilizată de două categorii diferite – şi chiar opuse conceptual – de cetăţeni ai acestui ţinut.

Prima o constituie cei ce au exercitat ani buni puterea, la cârma unei republici mai mult rusificată, decât sovietică. De câte ori, la Bucureşti, o voce reamintea istoria adevărată a poporului român, Moscova ordona şi Chişinăul trâmbiţa că Moldova lui Ştefan cel Mare trebuie refăcută până la Carpaţi.

Chelului tichie de mărgăritar îi trebuie…

Poate este bine să reamintesc o stare de spirit trecută. În 1968, când Cehoslovacia condusă de Dubcek a fost invadată de trupele sovietice, şi ale altor state socialiste, la Bucureşti s-a luat în calcul plauzibila repetare a acestei acţiuni conjugate şi pe teritoriul României.

Atunci, comandanţii armatei naţionale au fost chemaţi în Capitală şi li s-a pus în faţă situaţia cea mai critică. Ocuparea totală a ţării de puterea de la Răsărit. Li s-a cerut să nu predea comanda unităţii – ceremonial la care ţineau generalii sovietici – chiar cu riscul de a fi împuşcaţi în faţa subordonaţilor. Şi să continue rezistenţa în munţii României, precum iugoslavii, conduşi de Tito, împotriva trupelor hitleriste.

Avertismentele dure ale preşedinţilor Statelor Unite şi Chinei au temperat intenţia Moscovei de a schimba şi conducerea de la Bucureşti, după ce reuşişe să o îndepărteze pe cea reformatoare, de la Praga.

Ei bine, ulterior, a fost descoperit un document în care, structura de informaţii a armatei sovietice prevenea pe liderul de la Kremlin că „ocuparea principalelor oraşe din România este o chestiune de ore, dar menţinerea acestora sub controlul nostru se va transforma într-un iad, cunoscută fiind aversiunea totală a militarilor români, indiferent de grad şi funcţie, faţă de Armata Roşie, care a răpit Basarabia din vechiul regat.”

Moldova de Est? Aşa o numesc şi tinerii care detestă fostul regim comunist, visători care mai cred că astfel pot evita, în luările lor publice de poziţie, atât actuala identitate, cât şi denumirea istorică – Basarabia.

Dar Republica Moldova este realitatea anului 2011.

În schimb, prezentul Sfat al Ţării, Parlamentul de la Chişinău, constituie expresia incertitudinilor propriilor conaţionali.

Votanţii partidului domnului Voronin nu au nicio garanţie, publică, că societatea se va aşeza într-o matcă democratică solidă, care să le garanteze supremaţia legii, atunci când, unii dintre ei, vor fi chemaţi în instanţă, de victimele propriilor lor abuzuri.

Simpatizanţii formaţiunii politice conduse de premierul Filat preferă ca acesta să conducă ferm executivul, dar când aterizează la Bruxelles să nu uite şi de cursa aeriană următoare, spre Moscova. Un lucru pe care America îl notează. La Departamentul de Stat, nu în biroul ambasadorului acesteia, din Chişinău.

Susţinătorii partidului preşedintelui interimar Lupu percep, cu atenţie, fragilitatea tot mai mare a Alianţei pentru Integrare Europeană, cu nervozităţi repetate, în Parlament, pe micul ecran şi în faţa jurnaliştilor dornici să afle când se va termina ciorovăiala celor trei conducători ai A.I.E..

Alegătorii liberali, ai lui Mihai Ghimpu, au inima strânsă, citind pe chipul acestui român, dintr-o bucată, efortul de a salva aparenţele unei coaliţii unde ultimul cuvânt îl are acum orgoliul. Nu înţelepciunea politică.

Basarabia? A rămas în cărţile de istorie. În inimile cărturarilor, ale bunicilor şi junilor ce nu acceptă minciunile sovietice.

Moldova de Est? Un moft. Ignorat la Bruxelles. O sintagmă inexistentă pe harta lumii, de la Pentagon.

Republica Moldova? Este cel de-al doilea stat românesc. Care nu va mai fi condus, niciodată, de comunişti.

Un land, unde marea problemă a rămas Dezunirea!

Cunoaşteţi a cui. Şi din ce cauză.

Iar dacă Sfatul actual al Ţării, ales democratic, rămâne robul marilor orgolii, triumful dezbinării va fi parafat la alegerile locale.

PREMIERĂ EUROPEANĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Solicitanţii de azil în Moldova pot, începând din această săptămână, să primească indemnizaţiile lor lunare, de subzistenţă, de la agenţia de refugiaţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin intermediul unui sistem de card de debit, pe care agenţia l-a iniţiat, pentru a accelera distribuirea de sprijin financiar, în numerar.

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi/UNHCR a declarat că Moldova este primul stat din Europa, unde s-a pus în aplicare schema de card de debit, pentru a facilita distribuţia sprijinului financiar lunar, prin Automated Teller Machines/ATM-uri.

Sistemul a fost lansat luni, 21 martie a.c., de către UNHCR, în cooperare cu banca BCR Chişinău, şi va permite refugiaţilor nevoiaşi, solicitanţilor de azil şi beneficiarilor de protecţie umanitară, să primească carduri de debit, pe care le pot folosi pentru a retrage alocările lor financiare lunare.

„UNHCR este mulţumit să lanseze această iniţiativă în Moldova, deoarece permite oamenilor să retragă banii alocaţi la bancomatele apropiate. Asta le crează o stare de confort, nefiind nevoiţi să mai facă naveta la un punct de distribuţie central, pentru a primi indemnizaţia” a declarat Peter Kessler, reprezentantul UNHCR în Republica Moldova.

„Refugiaţii au suferit nedreptăţi şi, de multe ori, le este greu să se integreze într-o ţară nouă, unde să fie găzduiţi în condiţii de siguranţă. Prin aceste carduri s-a făcut un nou pas în direcţia ajutorării lor, ca să fie mai activi, în viaţa de zi cu zi, şi să îşi menţină demnitatea” a adăugat domnul Kessler.

Conform expertului în probleme O.N.U., Cătălin Marius Târnăcop, refugiaţii beneficiază de 500-600 lei moldoveneşti, adică 30 € – 36 €, pe persoană, în fiecare lună. În plus, faţă de ajutorul lunar financiar furnizat de UNHCR, familiile vulnerabile de refugiaţi mai pot primi şi pachete alimentare, lapte pentru copii, lucruri utile pentru nou-născuţi şi accesorii de igienă, pentru femei şi fete.

ORIGINAL

CURGE PRUTUL…

Postul de radio “Vocea Basarabiei” i-a întrebat pe ascultători, la “Forum radio”, de ce le trebuie cetăţenia română.
Un bărbat s-a enervat şi a replicat prompt:
– De ce, de ce?! Da’ iaca s-o pun în pod şi să mă uit la dânsa!

SMIRNOV SCHIMBĂ MACAZUL

Când un drum al vieţii m-a dus pe malul drept al Nistrului, dincolo de sesizarea diferenţei notabile dintre debitul acestui fluviu şi cel al Prutului, am observat şi uniforme străine, dincolo de apele învolburate. Ştiam pretextul cu care erau menţinuţi acolo peste o mie de militari ruşi, care nu au nicio vină că au primit misiunea să păzească depozite vechi, plus un comandament subteran, iniţial sovietic, ulterior atribuit structurii funcţionale a Tratatului de la Varşovia, iar azi menţinut pentru iluzii ce nu mai sunt decât în biroul lui Igor Smirnov.

Acest bunicuţ, cu chip de Lenin, vizibil marcat de apropiata vizită a vicepreşedintelui Joe Biden, la Chişinău, a primit îndemnul, de la ultimii nostalgici ai defunctei URSS, să organizeze ceva, să iasă în public cu o declaraţie, să probeze, şi el, că România este un coşmar pentru cei ce trăiesc pe tărâmul istoric al Basarabiei.

Cât de necunoscător al Occidentului poţi să fii ca să crezi bazaconia că tu, omologul caricatural al unui primar dintr-un oraş mic, american, dacă îţi organizezi singur o făcătură de ceremonie, ai putea fi mediatizat de CNN şi eventual ai stârni admiraţia şi căderea pe gânduri a oaspetelui Republicii Moldova, vicepreşedintele Joe Biden?

Scriu asta deoarece, conform agenţiei de ştiri INFOTAG: Cu ocazia sărbătorii primăverii „Mărţişor”, Uniunea Moldovenilor din Transnistria i-a conferit preşedintelui autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, titlul de membru de onoare al Uniunii şi i-a înmînat legitimaţia Nr.1. Documentul împreună cu un mărţişor i-a fost înmînat lui Smirnov de către copii veniţi să-l felicite cu prilejul venirii primăverii. Liderul de la Tiraspol le-a mulţumit copiilor şi le-a dorit să-şi păstreze limba maternă, fetiţelor – să crească frumoase ca Sofia Rotari, iar băieţilor – să semene cu Dimitrie Cantemir şi Ştefan cel Mare, menţionînd că „ei au fost moldoveni, nu români”.

Observaţi schimbarea de macaz?

De unde, până mai ieri, Smirnov solicita Moscovei nu numai recunoaşterea republicii sale de doi bani, ci şi integrarea acesteia în Federaţia Rusă, acum tocmai el se autoproclamă Moldoveanul Numărul 1 al Transnistriei!
Fără pic de ruşine.

Smirnov nefiind decât varianta locală, de mucava, a liderilor absolutişti arabi, despre care însuşi Mihail Gorbaciov declara, pe 2 martie a.c., la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul unui interviu acordat postului TV „Rusia azi”: “Dacă ne uităm în Orientul Mijlociu, de exemplu, unde, în multe ţări, oamenii au ieşit în stradă, pentru a cere demisia liderilor lor, aceştia au fost la putere pentru 20 sau 30 de ani. Este incredibil! Mubarak a condus Egiptul timp de 29 de ani. Cât despre Gaddafi, mai toţi am uitat momentul când a început să conducă ţara sa. Oamenii au dreptate când susţin că trebuie să fie o limită a mandatelor! Ei au obosit să vadă aceiaşi lideri. În plus, după un deceniu de menţinere la putere apare nepotismul. Oamenii vor să vadă liderii preocupaţi de ceea ce într-adevăr contează. Iată de ce, la vremea mea, am decis ca termenul limită, pe post, pentru secretarul general al partidului, pentru şeful guvernului şi alţi demnitari să fie de maximum 10 ani. După care ei trebuie să se dea la o parte.”

Iar Gorbaciov nu este cetăţean român.

Doar oficialităţile germane au lansat invitaţia şi pentru administratorii de la Tiraspol să vină în Germania – stat organizat pe landuri, cu un anumit grad de autonomie decizională – pentru a lua notiţe despre modul în care, într-o democraţie solidă, se rezolvă diferendele.

Şi nu o fi departe ziua când Igor Smirnov o să îl sune pe Mihai Ghimpu, cu o surprinzătoare deferenţă, pentru a îl întreba un singur lucru:

– Domnule preşedinte (din respect pentru faptul că interlocutorul său a fost interimar la Preşedinţia Republicii Moldova), dumneavoastră aveţi experienţă cu românii ăştia, pardon, cu românii noştri. Mâine aterizează la Tiraspol, ptiu, doamne iartă-mă, preşedintele României. După ce trece în revistă garda de onoare, când rămânem între patru ochi, cu ce să-l servesc?…

– Ştiu şi eu, Igor Nikolaevici? Mai bine sunaţi-l pe ambasadorul american, de la Chişinău. Ca să nu greşiţi, din nou…

ACUM, VORONIN ARE DREPTATE…

Nimic nou, pe frontul declaraţiilor politice în capitala celui de-al doilea stat românesc.

După furtuna caracteristică oricărei campanii electorale, s-a aşternut tradiţionala linişte patriarhală la Chişinău.

Cele patru formaţiuni politice parlamentare au intrat în arena supremului forum politic decizional, rezultat în urma alegerilor libere.

Liderii Partidului Democrat nu mai sunt misterioşi. Ci, cu surâsul omniprezent, al victoriei decisive, pe chipurile lor, aureolate de propulsarea şefului acestei formaţiuni politice pe fotoliul ce asigură girarea cârmei statului. Şi ca tacâmul să fie complet, preşedintele de onoare al democraţilor, până mai ieri îngândurat, se confesa acum, fătucelor responsabile cu întrebări stupide, despre zilele petrecute la schi, în România. Incredibil, dar adevărat.

Laborioşi, coechipierii premierului sunt parcă mai atenţi la noua repartiţie a posturilor ministeriale. De altfel, în presa de la Moscova, pe 12 ianuarie se anunţa acceptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a demisiei colective a guvernului ce a condus ţara până acum. Nu oricum. Ci cu însoţirea ştirii de o fotografie dinamică a premierului Vlad Filat, semn că Moscova speră într-o colaborare fructuoasă cu Chişinăul.

Cititorii ruşi sunt informaţi că noul guvern, condus tot de Filat, va avea în componenţă o bună parte din foştii titulari ai portofoliilor ministeriale şi va continua să aplice programul aprobat în septembrie 2009, intitulat „Integrare Europeană: Libertate, Democraţie, Prosperitate”. Deci, Moscova a înţeles translaţia, înceată, dar ireversibilă, a celui de-al doilea stat românesc, din spaţiul vetust al Comunităţii Statelor teoretic Independente, în cel competitiv al Uniunii Europene.

În tabăra sută la sută liberală se trăieşte din amintiri şi speranţe. Un remember colectiv fiind nonconformismul şi temeritatea fostului preşedinte interimar al Republicii Moldova. Nu doar cel mai surprinzător şi demn interlocutor al Moscovei, la Chişinău, ci şi unul dintre politicienii privit cu o firească uimire şi simpatie în Occident, al cărui impact public asupra conaţionalilor săi a fost recunoscut prin decernarea unor premii pe cât de simbolice, pe atât de semnificative.

O iluzie amendabilă este aceea a repetării publice obsesive a înţelegerii dintre liderii Alianţei pentru Integrarea Europeană/A.I.E., conform căreia fostul preşedinte interimar ar urma să conducă legislativul de la Chişinău, după alegerea preşedintelui Republicii Moldova. Intenţie onorabilă, dar, după cum realitatea a înfrânt deseori dorinţa, între Prut şi Nistru, până la materializarea acesteia mai este cale lungă!

De data asta, cu toată pofta de retaliere a A.I.E., recunoscută indirect de Vlad Filat, oleacă de dreptate are şi Vladimir Voronin.

Indiferent câte păcate politice a făptuit până acum şi cu ce efecte negative a condus republica, prin voturile liber exprimate ale unei părţi importante dintre cetăţenii Republicii Moldova, domnul Voronin este şeful partidului de opoziţie, cu o reprezentare deloc neglijabilă în parlament.

Iată de ce iniţial m-a amuzat, apoi m-a pus pe gânduri, jurnalistul care mai că îl soma, pur şi simplu, pe Vladimir Voronin, ca să cedeze voturile necesare, din partida comuniştilor, pentru a fi ales noul preşedinte al ţării şi a fi astfel evitate noi alegeri parlamentare.

Cu tot respectul, pentru distinsul cronicar, aşa ceva nu are nimic în comun cu o democraţie adevărată.

Dacă va fi validată, de viaţă, convingerea lui Voronin, că niciun parlamentar comunist nu va trăda linia partidului său, la alegerea preşedintelui ţării, atunci tot răul produs va fi spre binele Republicii Moldova, care acum parcă ar vrea să rămână în C.S.I., parcă o ia spre UE…

Numai că vremea jumătăţilor de măsură a cam trecut în Europa. Un areal imun la obiceiul „un pas înainte, doi înapoi”, tipic ultimului an de guvernare.

Din acest punct de vedere, Serafim Urechean nu trebuie pus la colţ, atunci când semnalează că actuala formulă a A.I.E. ar putea supravieţui doar un an de zile.

Pentru că una este împărţirea funcţiilor, alta trecerea la reformele aşteptate la Bruxelles. Unele măsuri fiind, în mod obiectiv, de pe acum, impopulare.

Zarurile electoratului au indicat câştigătorii la alegerile parlamentare. Dar un adevărat învingător nu îşi lasă adversarul în ţărână, umilit şi supus oprobiului public. Ci îi întinde o mână, mai ales atunci când interesul naţional o cere.

Dialogul, oricât de dificil şi lung ar fi acesta, fiind tipic democraţiei reale.

Nu dihonia.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

PATRIA DIN SUFLET

Anul ce se încheie mi-a oferit şi şansa să cunosc tineri care îşi iubesc pământul pe care s-au născut, aşa cum a rămas acesta, după vitregiile istoriei, între Prut şi Nistru. Pe trei dintre ei i-am invitat să îşi exprime public, un gând de Crăciun.
A urmat un foc de artificii cerebrale, care merită citite in integrum.

JURNALISTA VICTORIA UNGUREANU, din Chişinău – Crăciunica din fotografie! – şi-a exprimat speranţele de final de an într-o scrisoare deschisă adresată celui mai iubit personaj al momentului:

Dragă Moş Crăciun,

Chiar dacă peste noapte dorinţele noastre nu vor deveni realitate. Noi ştim să aşteptăm un Crăciun după inima basarabenilor!

***

SCRIITOAREA MARIA A. HÂNCU, aflată acum în Franţa şi-a scuturat, de pe cosiţe, trei fulgi de nea: povestea unui vis trăit cu ochii deschişi, un poem de sezon şi un gând de final de an:

La răscruce de ani

Ningea, cu fulgi pufoşi şi mascaţi. Ca atunci când nu ar exista altă cale de mijloc şi nu ai avea dreptul la eroare, deşi ai simţi că-ţi trăieşti ultimele clipe ale vieţii şi iubeşti pentru ultima oară…
Ningea irevocabil, integru, definitiv.

Suflul aerului, ascuţit de rece, abundent de profund, necruţător de alb, picta în zare, din fulgii groşi, o nalucă, devenită imagine, apoi chip de fată. Cerul zâmbea la văzul creaturii şi arunca mulţumit un curcubeu, peste univers. Milioane de zâmbete se aşternuseră peste tot atâtea feţe umane colorate, cu diferite stări sufleteşti, asemenea unor cioburi de raze, împrăştiate de mânuirea unui evantai multicolor.

Fata în alb se apropia tot mai mult de lume. Părul lung, despletit în bucle negre, îi acoperea talia fină şi zveltă. In ochii ei, de migdală, umbriţi de gene dese, încăpeau dealuri, munţi şi câmpii, umplute de zăpada sclipitoare. Nările năsucului ei dirijau, fremătând, ritmul gerului.

Buzele ei roze şi umede tipăreau, la fiecare nouă respiraţie, cercuri tremurătoare în aer, din care se naşteau formele haotice ale viitorilor fulgi.

Rochia albă, transparentă, fluturată de mâinile viscolului îi dezvelea uşor gleznele subţiri. Braţele ei, larg desfăcute, erau două aripi, care îi ghidau zborul, iar chipul senin al feţei îi lumina drumul prin aerul dens.

Era Fulga. Gingăşie şi asprime. Linişte şi tumult. Puritate şi intransigenţă. Fragilitate şi rezistenţă…. La văzul pânzei albe din jur, Fulga privi neputincioasă. Numai in faţa operei naturii înveţi umilinţa, când înţelegi că fiinţa ta nu e decât un fir de nisip în univers, o picătură într-un ocean, o sclipire din lumina lumii.

Fulga zâmbi. Şi atunci, o mişcare a aerului i-a devoalat, pentru o clipă, sufletul luminos, brusc şi neaşteptat, ca o strălucire fulgerătoare a unui ochi de geam spart, peste care s-a aşezat, pentru o clipă, soarele.

A fost îndeajuns: clipa şi-a înscris urma de neşters… Zarea fu înfăşurată de un ecou venit din adâncurile universului. Un zgomot ascuţit îşi înfipse urmele în zare. Aerul arunca rebel stropii ecoului, ca o salvă peste lume.

Cerul îşi încreţi niţel fruntea a nedumerire, dar zâmbetul generos al soarelui şterse orice îndoială că zgomotul ar fi produs careva tulburare în univers.

Liniştea curgea stăruitor, ca o ploaie invizibilă. Iar Fulga îşi continua zborul dansând, cu mulţumirea unei misiuni împlinite. Calmă. Tenace. Albă.

În tăcerea tulburătoare a pământenilor, plutea un zgomot imperceptibil. Acelaşi, efemer şi etern.

A mai căzut un an, din Timp!
_____________________________________________________

Poveste de iarnă

Ne mângâie fulgii pe creştet
Ori poate, tiptil, zarea fuge.
Şi curge pe noi cerul veşted
Sau poate iarna, că plânge.

Şi-n iarnă ne ţine strâns zarea,
Infipţi într-un vis, într-o zi.
Şi cum mai respira ninsoarea
În noi, cu verbul «  a fi ».

________________________________________________________

Aştept de la anul 2011 ceea ce ţara mea = România şi Moldova de Est, n-a reuşit să realizeze în 2010.
Doresc ca, în anul care vine, România şi Moldova de Est să-şi întărească în Europa, şi în lume, poziţia politică şi culturală. Încercările de ordin politic, prin care trec, la sfârşitul anului 2010, cele două state româneşti, ne confirmă, încă o dată, că lupta continuă, că patriotismul şi mintea lucidă a românilor constituie salvarea acestui neam mult pătimit.

In ceea ce mă priveşte, în linii generale, sunt mulţumită de anul 2010, care mi-a adus câteva evenimente îmbucurătoare. Sper ca şi anul care vine să-mi fie de bun augur.
Crăciun fericit!

***

DAMIAN HÂNCU, unul dintre tinerii bătuţi sălbatic de miliţienii lui Voronin, în primăvara revoltei tinerilor din Basarabia, din 2009, împotriva perpetuării regimului comunist a răspuns franc:

Anul 2010 a fost un an cu multe încercări pentru neamul românesc. Personal, sunt şi acum în asteptarea unor schimbări în Republica Moldova, demarate în aprilie 2009. Port speranţa că, în 2011, se va continua reformarea europeană a Moldovei.

Procesul de integrare europeană, in linii generale, este literă moartă la Chişinău, atâta timp cât niciun partid, din actuala coaliţie democratică, nu afirmă decis şi tranşant ieşirea Republicii Moldova din componenţa Comunităţii Statelor Independente şi dorinţa de aderare la NATO, ca primă etapă pentru integrarea in UE. Cum ar fi exemplul Croaţiei si al statelor din Europa Centrală.

Se face deseori o paralelă, între Modova de Est şi Ţările Baltice, în ceea ce priveşte trecutul lor istoric, relativ comun, dar de ce nu sunt invitaţi experţi ai ţărilor respective în domeniile cheie ale Republicii Moldova, pentru a beneficia de experienţa, valorile şi convingerile lor, cele care au stat la baza democratizării Estoniei, Letoniei şi Lituaniei, după disoluţia Uniunii Sovietice.

Problema majoră a Republicii Moldova este incertitudinea şi criza indentitară a acestui stat. Daca nu ştim de unde venim, nu vom cunoaşte încotro mergem! Sper ca, în 2011 ,să progresăm şi la acest capitol.

Pe plan personal, m-am bucurat de câteva realizări în 2010. Doresc ca, în Noul An, să pot continua, cu aceeaşi energie şi perseverenţă, realizarea proiectelor începute, cu încredere, în acest an.
Crăciun liniştit!

GRUPAJ PUBLICAT DE ARENA.MD

CRĂCIUN CU MIHAI GHIMPU

Vă mai aduceţi aminte de Nelson Mandela? Născut în anul revenirii Basarabiei la Patria Mamă, în 1918, a fost unul dintre cei mai aprigi luptători, din Africa de Sud, pentru libertatea conaţionalilor săi. Cei asupriţi de urmaşii foştilor cotropitori, vorbitori ai unei limbi străine de aceea a autohtonilor. Când împlinise vârsta de 44 de ani a fost arestat de autorităţile ce se credeau eterne la cârma unei ţări pe care o confundau cu o feudă, unde erau permise toate fărădelegile unor rasişti aflaţi departe de Europa şi de valorile sale democratice.

Nelson Rolihlahla Mandela a fost condamnat la 27 de ani închisoare, perioadă în care a devenit, în întreaga lume, simbolul luptei împotriva apartheidului. El a îndurat admirabil privaţiunile la care a fost supus şi a fost eliberat după 28 de ani, în 1990.

Niciunul dintre negociatorii pe care i-a avut apoi drept interlocutori, pentru instaurarea unei democraţii tipice Lumii Libere, nu avea statura sa morală, prestigiul lui în cancelariile marilor metropole, acolo unde contează preţul plătit pentru convingerile împărtăşite de mulţimile oprimate în state conduse, ani buni, de dictatori surâzători în faţa adoratorilor de strânsură.

Ulterior, din 1994, până în 1999, a fost primul preşedinte ales de conaţionalii săi. Un mandat pe care l-a pus, cu înţelepciune, sub semnul reconcilierii naţionale.

În momentele exasperante ale detenţiei sale, lumea l-a privit iniţial cu nedumerire, apoi cu uimire, admirând demnitatea cu care Nelson Mandela nu pleca deloc capul în faţa celor ce descopereau, cu obidă, că izolarea liderului populaţiei băştinaşe îi mărea autoritatea morală, dincolo de graniţele Republicii Sud-Africane.

Apoi au început să curgă premiile internaţionale, de recunoaştere a verticalităţii unui Om, care vroia respectarea Demnităţii conaţionalilor săi. Sute de lauri simbolici, acordaţi în cele mai diverse colţuri ale lumii. Culminând cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1993.

Viaţa a demonstrat că memoria colectivă nu i-a reţinut nici pe şefii de stat ai Africii de Sud ce i-au premers lui Mandela, nici pe preşedinţii de culoare care i-au succedat în funcţie, ca urmare a întronării democraţiei visate de toţi luptătorii pentru libertatea conaţionalilor săi.

Şi iată că, după două decenii, istoria acestui luptător demn, pentru libertatea compatrioţilor săi, se repetă, într-un mod inedit, într-un alt stat oropsit, situat pe alt continent al planetei.

Un areal unde “apartheidul” comuniştilor, care au discriminat perfid populaţia vorbitoare de o altă limbă, decât cea dominantă în imperiul vecin, a vitregit generaţii întregi de o evoluţie liberă, naturală, conformă cu realităţile care nu pot fi şterse din cartea de istorie a Europei.

Cea marcată de două războaie mondiale, ultimul fiind încheiat cu rapturi teritoriale pecetluite de sigiliul roşu, cu secera şi ciocanul – menite a păcăli luciditatea celor mulţi, modeşti, nevoiaşi, supuşi şi trişti.

Sub presiune internaţională, decisivă fiind – nota bene – vocea Americii, unde veghează şi azi Statuia Libertăţii, comuniştii au cedat puterea reprezentanţilor celor care doreau reîntoarcerea la matca normalităţii din Europa tradiţională. Cea Occidentală.

Numai că dihonia, mai mult sau mai puţin stimulată de metropola interesată în tutelarea republicii, ca şi ambiţii personale neostoite de realitatea crudă a ţării, au făcut ca la conducerea statului oropsit să vină, împotriva tuturor aşteptărilor, un om ce părea doar un musafir la masa liderilor pro-europeni.

Cu tot interimatul funcţiei sale – de care nu uitau să îi aducă tot timpul aminte, ceilalţi trei ciobănaşi ai turmei dornice de o libertate de mişcare pe care niciodată nu a avut-o -, omul mic la stat, dar hâtru la vorbă, a refuzat să mimeze postura de ţiitor al scaunului prezidenţial şi şi-a luat rolul în serios.

A fost privit, la început, ca o ciudăţenie. Un politician nu doar atipic, ci şi atemporal.

Ulterior, la Bucureşti a creat senzaţie, cu vorbele bine cumpănite, rostite în Parlamentul Patriei Mamă. Apoi, la Moscova a generat nervozitate, prin recursul său demn la istoria reală a conaţionalilor săi, călcată în picioare de cizmele staliniste.

Şi cei trei ciobănaşi s-au speriat de temeritatea preşedintelui interimar, de a ieşi din tiparele supunerii tacite faţă de Maica Rusia, cu patriarhul ei cu tot. Şi l-au dojenit, după cum învăţaseră la orele de învăţământ politico-ideologic, în anii de tristă glorie ai epocii comuniste.

Iar ca să nu îşi rateze propria carieră politică, unii au luat când calea Bruxelles-ului, când pe aceea a Moscovei, sau, succesiv, a Germaniei, preferând să fie, cu jurămintele confidenţiale, în mai multe luntrii, până la limpezirea apelor post-electorale.

Dintre toţi, doar Interimarul a acceptat ceea ce niciunul dintre partenerii săi nu ar fi făcut. A rămas în Chişinău. A declarat că este de acord cu maximum de sacrificii, numai să fie statul condus de cei care văd integrarea în Europa drept soluţia viabilă de salvare naţională.

Nu s-a arătat nici supărat. Nici umilit. Deşi deseori a fost pus în situaţia de a continua negocierile cu înlocuitorii partenerilor săi de alianţă.

Nu s-a scandalizat. Nici nu s-a plâns. Cu toate că i s-a propus nu numai să îi înceteze prezenţa temporară la preşedinţia republicii, ci şi să cedeze o vreme postul de lider al parlamentului, pentru a facilita astfel accesul, la funcţia supremă, al celui care nu a avut măcar o clipă temeritatea sa în relaţia cu Rusia, speranţa lui în raporturile cu Uniunea Europeană şi căldura frăţească, în dialogul normalizat cu România.

Interimarul este un outsider, adică un nepoftit, de Moscova, la conducerea republicii, un jucător cu puţine şanse de câştig, cum l-au pictat unii la Bruxelles, o persoană din afara cercurilor oculte, extrem de grijulii pe mâna cui dau afacerile înfloritoare, mai mult sau mai puţin legale, dintre Nistru şi Prut.

Culmea este că, după aceste lovituri succesive, outsiderul a devenit de fapt un challenger, singura personalitate politică, din statul oropsit, care contestă utilitatea menţinerii frunţii plecate de către conaţionalii săi.

Şi chiar dacă nu va mai fi de găsit la Reşedinţa de Stat şi nu va mai prezida Parlamentul Republicii Moldova, outsider-ul de ieri, challanger-ul de azi, a devenit un Simbol Naţional.

Simplu. Hâtru. Onest. Cu o privire francă. Şi vorbe rostite cu căldura celui care suferă pentru o cauză dreaptă. El este, place sau nu celorlalţi politicieni de la Chişinău, Omul Anului 2010, în Republica Moldova.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

PRELUAT PE BLOGUL PREŞEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA