TAIWANUL VREA F-16

Sheryn Lee este cercetător la Centrul de Studii Strategice pentru Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene. Din această postură a analizat contextul în care Statele Unite ar vinde avioane de luptă F-16 autorităţilor taiwaneze.

Astfel, la 25 ianuarie a.c., preşedintele Taiwanului, Ma Ying-jeou a reluat solicitarea de a achiziţiona cel mai recent tip de avion de vânătoare, F-16C , din Statele Unite, considerându-l drept un garant al supravieţuirii şi suveranităţii statului său. Până acum, Washingtonul a amânat vânzarea de avioane de luptă modernizate către Taiwan.

Există semne de schimbare a atitudinilor în cadrul administraţiei, consideră Sheryn Lee. Astfel, în luna februarie, comandantul Comandamentului SUA din Pacific, amiralul Robert F. Willard a afirmat că forţele militare din Taiwan ar putea fi “recapitalizate”, semnalând astfel că vânzarea avioanelor de luptă modernizate este, din nou, o opţiune de actualitate.

De ce s-a schimbat viziunea la Casa Albă?

Conform studiului menţionat sunt identificate trei evoluţii principale, care ar putea influenţa decizia finală a Statelor Unite.

În primul rând, Washingtonul a redevenit îngrijorat de dezechilbrul militar intervenit în Strâmtoarea Taiwan, în favoarea Republicii Populare Chineze. De 16 ani, la rând, Forţele Aeriene Taiwaneze au rămas cu aceeaşi dotare tehnică. Urmează iminenta retragere, de la zbor, a învechitelor avioane F-5. Apoi retragerea, temporară, pentru o modernizare anterior planificată, a avioanelor F-16A. Aşa că doar avioanele F-16C ar putea reda consistenţa, persistenţa şi puterea Forţelor Aeriene din Taiwan.

În aceeaşi perioadă, de partea cealaltă a strâmtorii menţionate, autorităţile de la Beijing şi-au dotat propriile forţe aeriene cu a patra generaţie de avioane de luptă, dispunând acum de 650 aeronave din această categorie. Acum, China dispune de cea mai numeroasă flotilă de aeronave concepute de ruşi, respectiv SU-27.

Şi ca departajarea să fie şi mai mare, la 11 ianuarie 2011, China a efectuat prima testare a avionului Chengdu J-20 – considerat un avion de vânătoare din generaţia a cincea – taman pe timpul vizitei secretarului american al apărării Robert Gates, la Beijing. Un gest amical, desigur…

Dar Washingtonul a respins ferm cererea aliatului din Taipei, de a cumpăra avionul american F-35 din generaţia a cincea, a aeronavelor de luptă. Motivul? Ar fi putut afecta relaţiile cu China. Chiar şi când va beneficia de avioane F-16C, cu radar perfecţionat, Taiwanul nu ar avea capacitatea, într-un conflict aerian, pe timpul căruia ar utiliza doar forţele proprii, ca să facă faţă superiorităţii Armatei Chineze de Eliberare. Doar ar întârzia avansarea trupelor chineze, pe teritoriul Taiwanului, până când S.U.A. ar veni în ajutorul său.

În al doilea rând, vânzarea de avioane F-16 are implicaţii importante pentru relaţiile politice dintre Washington şi Beijing. China s-a opus constant, în ultimii ani, vânzării de armament american către Taiwan.
În schimb, politicienii americani, sprijinitori ai intenţiilor guvernului de la Taipei, insistă asupra faptului că înţelegerea perfectată în 1982 permite SUA să furnizeze arme Taiwanului, pentru ca acest stat “să menţină o capacitate suficientă de apărare.”
Mai târziu, preşedintele chinez Hu Jintao a fost de acord să participe la summitul din iunie 2010, privind securitatea nucleară, numai după ce Casa Albă a garantat că nu va vinde Taiwanului F-16C, decât începând din anul 2011.

În al treilea rând, vânzarea are implicaţii mai largi pentru echilibrul de putere în Asia de Est. Administraţia Obama este într-o situaţie delicată. Washingtonul nu vrea să provoace China, dar nu are niciun interes ca forţele armate ale aliaţilor săi, din această parte a lumii – Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan – să fie obligate să se retragă, în caz de forţă majoră, din faţa Armatei Populare Chineze de Eliberare. Din acest motiv, anunţarea posibilităţii redotării Forţelor Aeriene Taiwaneze reprezintă un mesaj politic clar.

Sprijinul Statelor Unite nu este diminuat şi angajamentul luat faţă de partenerii săi de securitate, va fi onorat, oferindu-le un potenţial factor de descurajare, a oricărui atac din partea Chinei.

În ciuda promovării “diplomaţiei zâmbetului”, Beijing nu renunţă la acţiuni de genul crizei provocate în 2010, în apropierea insulelor Senkaku. Asta a determinat Statele Unite să reacţioneze astfel încât să tempereze demonstraţiile de forţă chineze.

În cele din urmă, Washington este gata să vândă Taiwanului avioane de luptă F-16C, ceea ce asigură minimul necesar pentru a susţine capacitatea Forţelor Aeriene Taiwaneze de a riposta, în cazul unui conflict.

Cercetătorul Sheryn Lee concluzionează că vânzarea avioanelor americane către Taiwan înseamnă şi trimiterea, indirectă, a trei mesaje importante, către Beijing:

1. SUA menţine participarea sa la păstrarea status quo-lui în strâmtoare;
2. America nu este impresionată de demonstraţiile de forţă chineze;
3. Washingtonul rămâne garantul securităţii partenerilor săi regionali, inclusiv prin sprijinirea modernizării forţelor lor militare.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

NEWT GINGRICH:”NU AVEM NEVOIE DE NATO!”

Prezidenţiabilul Newt Gingrich şi-a adăugat vocea corului celor care cer,
în arena politică de la Washington D.C., intervenţia militară a S.U.A. în Libia.

Anterior, senatorii John McCain şi John Kerry, au susţinut aceeaşi idee, cu argumente diferite.

Gingrich şi-a formulat limpede opinia pe timpul interviului acordat
teleastei Greta Van Susteren, de la postul de televiziune Fox News.

Fiind cunoscut ca una dintre figurile reprezentative ale “vulturilor Americii”,
Newt Gingrich a uluit telespectatorii afirmând, fără să clipească:

“Statele Unite ar trebui să instituie zona de interdicţie a zborurilor,
în spaţiul aerian al Libiei, încă din această seară”.

În acest scop, SUA ar trebui să procedeze unilateral.

Cea mai dură afirmaţie a lăsat-o fără aer şi pe jurnalistă.

Referitor la formarea unei coaliţii cu alte naţiuni,
“Statele Unite nu au nevoie de permisiunea nimănui.
Nu avem nevoie de NATO, care vorbind franc,
nu contribuie prea mult la luptă. Nu avem nevoie de Naţiunile Unite.”

După cum se ştie, forţele rebele din Libia au solicitat Organizaţiei Naţiunilor Unite/O.N.U.
să organizeze o zonă de interdicţie aeriană,
în ideea de a respinge acuzaţiile privind existenţa unei “intervenţii străine”,
respectiv a Statelor Unite.

Mai mult, statele din Golful Persic au cerut
ca O.N.U. să supervizeze această operaţiune militară.

Impasibil, Gingrich a afirmat că armatei americane i-ar fi necesare
doar câteva… minute pentru a aneantiza forţa aeriană a Libiei.
O declaraţie practic contrară celei efectuate anterior
de secretarul apărării, Robert Gates, care estimase că
o zonă de interdicţie a zborurilor în spaţiul aerian libian
înseamnă “o operaţiune mare, într-o ţară mare.”

Cu gândul la următoarea campanie prezidenţială,
când are toate şansele să fie unul dintre cei ce
îl vor înfrunta pe actualul preşedinte,
Gingrich a acuzat, fără menajamente,
actuala administraţie Obama pentru faptul că este…”confuză”!

Concret, distinsul politician republican a afirmat:
“Ideea ca suntem confuzi despre un om care
a fost un dictator anti-american, din 1969,
doar vă spune cât de stupidă este această administraţie!
Acesta este un moment de a scăpa de Gaddafi. Fă-o. Ia-l cu totul.”

Cu alte cuvinte sunt destule şanse să asistăm la o reeditare,
într-o formulă mult mai rapidă, a coaliţiei ce a funcţionat şi în Irak.

Până aceasta se va forma,
până miniştrii apărării din NATO se vor consulta,
asupra situaţiei din Libia,
la finele acestei săptămâni,
pe 10 şi 11 martie a.c.,
până Rusia va înţelege
că Americii nu-i mai pasă de vetoul Moscovei,
în Consiliul de Securitate al O.N.U.,
sub presiunea unor politicieni precum Gingrich,
nu este deloc exclus ca S.U.A. să treacă
intempestiv, în forţă, pe scară largă,
la o operaţiune aeriană de anihilare a
defensivei armatei libiene.

HILLARY CLINTON LAUDĂ “AL JAZEERA”!

Anticipând cât de mult va conta războiul imagologic, pe micul ecran, în perioada următoare, datorită evoluţiilor sângeroase din lumea arabă, secretarul de stat Hillary Clinton a afirmat, pe 2 martie a.c., că postul TV “Al Jazeera”, devine tot mai vizibil în Statele Unite, deoarece oferă “ştiri reale”. Ceva ce presa americană pare că nu prea mai face.

Cu ce ocazie s-a erijat doamna Clinton în autoritate publică în materie de presă modernă? Cu prilejul alocuţiunii sale în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe, al Senatului.

Acolo, ea a declarat că SUA pierde războiul informaţional în lume.

De ce? Alte state şi mijloace moderne de informare în masă sunt mai active în zonele unde se întâmplă ceva, de pildă în Orientul Mijlociu. În acest mod, canale de televiziune precum “Al Jazeera” contribuie activ la schimbarea mentalităţii şi atitudinii oamenilor. Şi ca să pună bomboana pe ceea ce crede ea că ar fi, pe moment, coliva presei americane, secretarul de stat a precizat că “fie că place sau nu”, “Al Jazeera” este un post TV foarte eficient, iar cele americane nu reuşesc să ţină pasul cu acesta:

“Numărul telespectatorilor care urmăresc jurnalele de actualităţi, la “Al Jazeera”, creşte în Statele Unite, deoarece difuzează ştiri reale. Poate nu sunteţi de acord cu asta, dar acceptaţi realitatea că numărul de ştiri pe oră este mai mare la postul arab menţionat, decât la cele americane, pline de un milion de reclame. Ştiţi că între argumentele diferitelor talk-shaw-uri şi alte chestii pe care le facem în buletinele noastre de ştiri, ce nu sunt deosebit de informative la noi, şi modul cum redau noutăţile străinii este o diferenţă.”

Pe timpul vârfului de criză politică, afirmă jurnalistul Ryan Grim, de la “The Huffington Post”, relatările de la faţa locului, ale versiunii în limba engleză, ale postului TV “Al Jazeera”, au fost rar utilizate de televiziunile americane.

Expertul în media Jeff Jarvis a comparat, şi el, “Al Jazeera” cu canalele TV, de ştiri din S.U.A.:“Ştirile vitale despre schimbările majore în lume sunt generate de evenimentele din Orientul Mijlociu şi nicio celebritate xenofobă sau obsedată să dea un… os de ronţăit presei americane, cu confesiuni din viaţa sa, nu poate să aducă perspectiva asupra lumii reale, aşa cum o face postul TV, în limba engleză, “Al Jazeera”.”

În traducere liberă, s-ar putea ca primele acţiuni, ale forţelor aliate, pe teritoriul libian, să le vedem LIVE/în direct, mai întâi la “Al Jazeera”, cu consimţământul tacit, dar bine calculat – sub aspectul forţei de impact asupra comunităţii arabe – al Pentagonului, la sugestia posibilă a Departamentului de Stat.