Patriarhia din Moscova, Lenin şi popa… Smirnov

Agenţia de ştiri Interfax a difuzat o neaşteptată luare de poziţie a Patriarhiei din Moscova.

Astfel, protopopul Dmitri Smirnov, şeful Departamentului Sinodului Patriarhiei din Moscova, pentru Relaţiile cu Forţele Armate şi Instituţiile de Ordine Publică, doreşte ca toate statuile şi simbolurile lui Vladimir Ilici Lenin să fie trimise la lada de gunoi a istoriei.

În opinia acestui Smirnov – nu a celui din Transnistria, care va avea palpitaţii la inimă, când va citi declaraţia protopopului moscovit – numai acele sculpturi sau picturi de o certă „valoare artistică” ar putea fi salvate în spaţiile în aer liber ale unor muzee, unde vor fi alterate de trecerea timpului.

El vrea ca şi toate numele unor bolşevici, date unor străzi şi oraşe să fie înlocuite.

Protopopul Smirnov crede că ar fi suficiente câteva zile pentru ca echipele de voluntari să cureţe Rusia de statuile şi imaginile „monstrului” Lenin.

Pentru a transmite acest mesaj, preotul a postat un video pe…blogul său, prin care a chemat pe toţi conaţionalii săi să şteargă numele lui Vladimir Ilici Ulianov din arealurile în care locuiesc.

Smirnov – cel de la Moscova – a fost extrem de clar:”Avem deja o tradiţie, de a scăpa de gunoiul care s-a acumulat iarna, aşa că este este rezonabil să se extindă această activitate, prin includerea monumentelor şi semnelor care poartă numele acestui monstru”, respectiv Lenin.

Necruţător cu vestigiile regimului sovietic, protopopul a afirmat că Rusia “nu a avut niciodată un monstru ca el”. Din acest motiv trebuie să se cureţe de numele său şi de cele ale colaboratorilor săi, aşa cum a eliminat şi Germania numele lui Hitler şi cele ale acoliţilor săi.

Totuşi, protopopul nu a spus nimic despre Stalin!

Interfax reaminteşte că preşedintele Dmitri Medvedev a evocat recent ideea unei campanii de destalinizare a Rusiei.

Aceasta ar include deschiderea arhivelor cu documentele clasificate despre măsurile represive luate de dictatorul Iosif Visarionovici Stalin şi ar permite comemorarea victimelor terorii acelei nefaste perioade din istoria Uniunii Sovietice.

Ce va face Igor Smirnov, tartorele Transnistriei, când în Maica Rusia popii vor da jos statuile lui Lenin?

Probabil îşi va rade barba, cu care se mândrea – ca palidă asemănare cu aceea purtată de Vladimir Ilici…

© COPYRIGHT Linia de miră

Cum va fi la 9 mai… 2012?

Nu este nicio greşeală în titlu! Ci semnalarea datei unei mutaţii dezirabile, la care anumiţi oameni de stat, de pe mapamond, se gândesc acum.

La 9 mai 1945, trupele sovietice se aflau faţă în faţă cu trupele americane, în Germania, sărbătorind împreună Victoria împotriva regimului nazist.

La 9 mai 2011, trupe ruse se mai găsesc doar dincolo de Nistru, semn al revenirii treptate, a statelor est-europene, la condiţia de ţări cu un viitor dedicat convieţuirii paşnice, într-o Europă liberă de totalitarism. Şi unită de aspiraţiile democratice spre o lume ostilă confruntărilor militare.

După 66 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin semnarea, la ora 22.43, pe 8 mai 1945, a actului de capitulare a Germaniei naziste, perceperea Zilei Victoriei împotriva fascismului este încă diferită în Vestul şi Răsăritul Europei.

Cum o marchează Moscova?

Acolo abundă semnalele date opiniei publice, din Federaţia Rusă, despre modul în care Europa celebrează Victoria. Se insistă pe faptul că de-a lungul vechiului continent au fost programate ceremonii de onorare a veteranilor din Al Doilea Război Mondial, inclusiv în Franţa şi Marea Britanie – aliaţii de acum şase decenii şi jumătate.

Şi se menţionează, pe un ton rece, despre faptul că, pentru Germania, 9 mai rămâne „o zi a memoriei şi durerii.”

Cu un festivism tipic altor vremuri, teoretic apuse, se insistă pe acţiuni concepute cu un impact major în opinia publică. Astfel, pe 8 mai a.c., la Moscova, mii de tineri activişti (ai cui?) au înmânat şoferilor întâlniţi autocolante în cadrul acţiunii “Ei au apărat patria lor”, pe care sunt trecute “nume ale eroilor din Marele Război Patriotic, reprezentând toate naţionalităţile din fosta Uniune Sovietică. Atunci au luptat, alături de ruşi, pe front, nativi din Iakuţia, Kalmukia, Cecenia şi multe alte republici sovietice.”

Tristă încremenire în proiect a celor care – şi în anul de graţie 2011 – mai cultivă iluzia unei uniuni a fericirii popoarelor înglobate, cu forţa armelor, de către dictatorul Stalin, în lagărul sovietic.

Mai atent la sensibilităţile statelor est-europene – care nu uită că după ciuma neagră, a ocupaţiei hitleriste, a urmat ciuma roşie, a celei sovietice -, preşedintele rus a optat pentru un program pragmatic: întâlnire cu reprezentanţi ai veteranilor de război şi cu tinerii ce le onorează lupta dusă cu trupele naziste, depunerea unei coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut, din parcul Alexandrovski, din apropierea Pieţei Roşii.

Acolo unde, pe 9 mai a.c., îi vor prezenta onorul 20.000 de militari, dintre care 200 sunt printre cei mai buni ofiţeri din Forţele Spaţiale ale Rusiei.

Ce face Occidentul?

Menţine ritualurile practicate în anii precedenţi.

Astfel, în Franţa, preşedintele Nicolas Sarkozy depune o coroană de flori la Memorialul dedicat generalului de Gaulle şi se va adresa veteranilor la unul dintre locurile de luptă, din ultimul război mondial.

În Marea Britanie, reprezentanţi ai familiei regale, oficiali guvernamentali şi veterani de război vor depune coroane de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut.

Iar în Statele Unite, Canada şi Australia acţiunile comemorative vor onora memoria soldaţilor căzuţi la datorie în Al Doilea Război Mondial.

O sensibilitate aparte există totuşi la Kremlin!

Dovadă atenţia presei ruse pentru modalităţile în care se va marca 9 mai în Ucraina şi Republica Moldova.

Ştiţi surpriza de la Kiev?

Acolo nu va fi nicio paradă militară. Doar steaguri roşii, simbolizând Victoria, vor fi arborate alături de drapelul naţional. Iar seara vor fi trase salve de tun pentru a comemora eroii deveniţi simple nume pe crucile înşirate în Europa Răsăriteană şi Centrală.

În Republica Moldova, conform menţiunii lui Iefim Donos, vicepreşedintele Consiliului Veteranilor, printre manifestările organizate cu acest prilej se numără şi Festivalul Cântecelor Patriotice, ediţia a XIV-a.

Chiar dacă elementul comun, al tuturor acestor comemorări, este amintirea dureroasă a celor ce şi-au dat viaţa pentru libertate, în cel mai sângeros război din istoria omenirii, nu poate fi trecută cu vederea nostalgia autorităţilor actuale ale Federaţiei Ruse, după măreţia, simbolurile şi victoriile Uniunii Sovietice.

Ce se întâmplă peste Ocean?

Pentru prima oară de la instalarea sa la Casa Albă, Barack Obama se prezintă Americii ca un preşedinte puternic, capabil să ia decizii severe în probleme vizând securitatea naţională, precum cea care a generat operaţiunea de succes a unui comando SEAL împotriva „ţintei militare legale” devenită o simplă amintire – Osama bin Laden.

La numai 48 de ore de la acest succes, cu ecou mondial, un oficial de la Washington D.C. poposea la Bucureşti, pentru a marca public decizia comună, a Statelor Unite şi României, de a amplasa elemente ale scutului antirachetă în Oltenia, la Deveselu.

Abia acum au înţeles şi generalii ruşi că afirmaţia secretarului general al NATO, de la Summitul din Portugalia, din anul trecut, privind protecţia militară a Republicii Moldova, de către aliaţi, are multiple argumente forte, explicite şi implicite.

Şi preşedintele Traian Băsescu are dreptate. România dispune acum de cel mai înalt nivel de securitate naţională, având mijloace de a descuraja terţe ameninţări, până mai ieri imparabile.

Declaraţiile, pe această temă, ale unor oficiali ruşi şi comentariile tendenţioase ale unor ziare moscovite nu sunt decât exprimările naturale ale unor orgolii fără viitor. De ce?

Între Barack Obama şi Dmitri Medvedev există o relaţie de încredere reciprocă. Una ce se transferă mai încet la nivelele inferioare, în structurile decizionale de la Moscova.

Când neîncrederea în partenerul american – cultivată insidios, 66 de ani – va fi înlocuită cu cooperarea militară constantă şi concretă, precum integrarea radarelor ruse, din sudul federaţiei, în dispozitivul scutului antirachetă menit a apăra Europa de imprevizibile decizii ale regimului de la Teheran, atunci şi tentaţia de a revitaliza, în forme subtile, Umbra Republicilor Sovietice Stalinizate va fi practic abandonată.

Cum relaţionează, azi, Naţiunile Unite ce au repurtat victoria la 9 mai 1945?

Cu două viteze! Una a iniţiativelor de întărire a încrederii reciproce. Alta a sincopelor în comunicarea curentă. Atunci, şi acum, Statele Unite au înclinat balanţa cooperării spre modalităţile pragmatice de eliminare a suspiciunii la nivel înalt.

Din fericire, pentru soarta naţiunii noastre, cele două state româneşti se află acum – România de jure, Republica Moldova de facto -, în comunitatea europeană, ambele beneficiind de protecţia oficială a NATO.

Iar Dmitri Medvedev devine primul preşedinte rus care parcurge calea achiesării publice a acestei noi realităţi geopolitice.

Iată de ce, la 9 mai… 2012, în Federaţia Rusă s-ar putea sărbători, din perspectiva noului mandat dorit de Medvedev, la Kremlin, atât Ziua Victoriei, cât şi aceea a Europei Unite.

FORŢELE SPECIALE FRANCEZE VOR ACŢIONA ÎN LIBIA

În fotografie, deputatul francez Axel Poniatowski:

Conştient că preşedintele Barack Obama – ca laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi candidat la al doilea mandat prezidenţial la Casa Albă – se va ţine de cuvânt şi nu va trimite – decât în condiţii excepţionale, inexistente la ora actuală – trupe terestre pe solul libian, preşedintele Franţei, Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, a găsit soluţia pentru acţiuni militare desfăşurabile pe solul Libiei.

În acest scop, pentru a nu şoca, ci doar ca să pregătească opinia publică franceză, europeană şi de peste Ocean, şeful statului francez l-a mandatat pe preşedintele comisiei de relaţii externe, din Adunarea Naţională, Axel Poniatowski să declare – luni 18.04.2011 – că situaţia actuală, din teatrul libian de operaţiuni aliate – momentan aeriene şi navale – “prezintă toate caracteristicile unei împotmoliri în mlaştină.”
Ca Sinan Paşa la Călugăreni…

Pe baza acestei constatări, aparent diplomatice – de inspiraţie prezidenţială – deputatul Poniatowski, bine consiliat, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât intervenţia forţelor speciale franceze pe teritoriul suveran al Libiei.

Pentru ca lucrurile să fie lipsite de orice ambiguitate şi transmise clar la jurnalişti, Axel Poniatowski a emis un comunicat în care afirmă limpede:
“Utilizarea exclusivă a forţelor aeriene, impusă de rezoluţia 1973 a O.N.U., demonstrează limitele sale faţă de ţintele mobile şi imperceptibile ale unităţilor forţelor loialiste, intercalate cu acelea ale insurgenţilor.”

Şi acum vine găselniţa militarilor francezi, dornici să asigure scoaterea din dificultate imagologică a propriului preşedinte:
“Fără informaţie terestră, aviaţia coaliţiei acţionează practic oarbă şi se multiplică riscurile erorilor.”

Ce se va întîmpla dacă nu se va interveni şi cu forţe terestre?

Deputatul Poniatowski estimează – pe baza instructajului primit de la structura de informare publică a forţelor armate franceze, dovadă fiind limbajul său, devenit brusc integral militar – “că ne vom îndrepta spre o împotmolire inutilă şi pierderi importante de vieţi umane, fără punerea în practică a unei convergenţe de acţiuni complementare, între loviturile aeriene şi desemnarea obiectivelor din teren, mulţumită acţiunii forţelor speciale.”

Asta ca şi cum imaginile realizate de sateliţii militari nu ar fi la fel de utile, ca rapoartele de la sol, ale comandanţilor plutoanelor ce vor fi infiltrate, de pe mare şi prin paraşutări nocturne, pe solul libian. Explicaţie de care ar râde şi adolescenţii francezi, dar monsieur Poniatowski o susţine comme une parole d’honneur/ ca un cuvânt de onoare. Politică. Deci ambiguă…

Dorinţa prezidenţială a fost devoalată iniţial pe 17 aprilie a.c., când ministrul francez al apărării, Gérard Longuet, a precizat că este cu siguranţă o slăbiciune ducerea unei lupte aeriene “fără informaţie terestră.”

O afirmaţie ce a stârnit, instantaneu, surâsuri ironice la Pentagon.

Tot Axel Poniatowski – paratrăsnetul preşedintelui francez, în caz că propunerea nu are sprijinul scontat – nu a avut pic de jenă să declare că materializarea sugestiei sale (vorba vine!) este conformă cu spiritul rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate!

De ce? Deoarece NATO va trimite forţe speciale, nu trupe combatante! Culmea penibilului!

Mai mare gogomănie ca asta, nu a avut Alianţa Nord-Atlantică de când s-a înfiinţat. Cum adică? Forţele speciale franceze nu sunt unităţi combatante? Dar ce sunt? Trupe de curăţat cartofi libieni?!…

Domnul Poniatowski ne lămureşte, ca să nu rămânem dezorientaţi:“forţele speciale au misiunea unică de a identifica coordonatele obiectivelor”.
Evident terestre. Potenţiale ţinte pentru loviturile aeriene.

Şi ca opinia publică franceză să reacţioneze pozitiv, demagogul, pardon, deputatul Poniatowski îşi exprimă speranţa că, astfel, se va ajunge la un deznodământ rapid al conflictului, prin depăşirea handicapului actual al forţelor coaliţiei şi insurgenţilor.

Din respect pentru adevăr, trebuie reamintit faptul că rezoluţia 1973, a Consiliului de Securitate, al Naţiunilor Unite, adoptată pe 17 martie, permite ţărilor coaliţiei create să instituie o zonă de interdicţie în spaţiul aerian al Libiei, pentru a proteja populaţia civilă de atacurile avioanelor Forţelor Aeriene Libiene şi “luarea tuturor măsurilor necesare” pentru protecţia locuitorilor neînarmaţi.

Acum se confirmă ceea ce declara preşedintele Dmitri Medvedev, pe 14 aprilie a.c., la finalul reuniunii din China, a puterilor emergente, reunite în grupul BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. El a prevenit, pe jurnaliştii invitaţi la conferinţa sa de presă, că urmează o intervenţie militară a unor aliaţi în Libia, care depăşeşte mandatul acordat de Consiliul de Securitate.

În acest moment, al confruntării (indirecte) între intenţia preşedintelui francez şi declaraţia omologului rus, de dezavuare a oricărei intervenţii terestre în Libia, omul politic care jubilează este Barack Obama. Cel ce a avut un puternic sentiment de frustrare pe timpul neaşteptatei întâlniri, din octombrie 2010, dintre Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, Angela Dorothea Merkel şi Dmitri Anatolevici Medvedev.

Adevăratul circ abia începe în Libia.

NU DE TROIŢE AVEM ACUM NEVOIE…

Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:

“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.

Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”

ORIGINAL

ELENA LUI VLADIMIR PUTIN

Jurnalista rusă Natalia Krainova, a publicat, în cotidianul “Timpul Moscovei”, ceea ce ar putea deveni nu doar articolul memorabil al acestei săptămâni – o veritabilă lovitură de presă – ci şi semnalul public, deloc precoce, al declanşării unei campanii surprinzătoare pentru alegerile prezidenţiale din Rusia.

Despre cine a scris Natalia? Despre Elena Lapşina.

Nu e agentă secretă. Nici om de afaceri. Nici fotomodel. Ci doar o ţesătoare, din regiunea Ivanovo, care a devenit, brusc, vedetă, în 2007, pentru că a cerut – nu se specifică dacă din proprie iniţiativă – ca tocmai Constituţia Federaţiei Ruse să fie amendată pentru ca – ţineţi-vă bine… – să i se permită lui Vladimir Putin să aibă un al treilea mandat de preşedinte.

Ei bine, tocmai Elena – nu din Troia, nu cea celebră, de la Bucureşti – va ocupa un loc vacant în Duma de Stat, ca reprezentant al Partidului Rusia Unită. În jurul lui Vladimir Putin.

Anterior, locul a fost ocupat de Serghei Kapkov, care a acceptat o ofertă a primăriei din Moscova de a conduce, de la începutul acestei luni, complexul edilitar Parcul Gorki.

Elena Lapşina s-a înscris în formaţiunea politică Rusia Unită, cu o lună înainte de conferinţa partidului respectiv, din octombrie 2007, unde i-a cerut lui Vladimir Putin să rămână la Kremlin.

– Nice try!/Frumoasă încercare! ar exclama Barack Obama.

Numai că Putin ştia foarte bine că supravieţuirea lui politică ţinea de alternanţa la putere, perpetuarea sa la Kremlin fiind imediat sancţionată, de comunitatea euroatlantică, printr-o izolare comparabilă cu aceea de care are acum parte preşedintele Bielorusiei.

În martie 2008, când Dmitri Medvedev a fost ales preşedinte, Elena devenea parlamentar al partidului Rusia Unită, în legislativul regional Ivanovo.

Domniţa cu propunerea temerară a absolvit doar liceul şi s-a înscris, în 2008, în cadrul departamentului economic şi pentru managementul personalului, din Ivanovo, al Academiei de Stat pentru Textile.

Boris Grazlov, preşedintele Dumei de Stat şi membru al conducerii formaţiunii Rusia Unită, a declarat luni, 28 martie a.c., că este important, pentru partidul său, ca oameni cu diferite evoluţii profesionale, care cunosc bine problemele grupurilor lor sociale, să acceadă la putere.

Imaginea unei “femei ruse, din clasa de jos”, care se ridică în ierarhia societăţii este tipică propagandei sovietice, susţine Andrei Kolesnikov, editorialist la ziarul de opoziţie Novaia Gazeta.

Până la acest moment, cerebrala ziaristă Natalia Krainova a înghiţit povestea livrată presei, dar ce scrie în continuare este literalmente o execuţie publică a Elenei:
“Imaginea Lapşinei, pe website-ul parlamentului regional, din Ivanovo, înfăţişează o femeie spătoasă, într-un costum gri, din ţesătură grosieră. Ea are un crucifix delicat, la lanţul purtat în jurul gâtului ei.”
În traducere liberă, o provincială!
Evident necizelată!

Pentru Natalia, diavoliţă în toată regula…

Ca să dreagă busuiocul, Natalia – mulţumită de lovitura K.O., administrată ilustrei necunoscute – preia, cuminţică, ce mai scrie pe portalul amintit:
“Lapşina a condus biroul pentru recepţii publice a premierului Putin, în Ivanovo, unde a dovedit că este o persoană simpatică, care nu se fereşte de eforturi prelungite şi a demonstrat iniţiativă.”
Nu se specifică la ce.

Bomboana pe colivă?

Şi dovada, că este bine să nu faci război cu o jurnalistă foc de deşteaptă?
Natalia a savurat cuvintele alese pentru finalul materialului ei:
“Lapşina a afirmat că scopul ei este să îmbunătăţească procesul de legiferare, să împlinească speranţele alegătorilor ei şi să conlucreze cu populaţia – a indicat acelaşi website, pe 29 martie a.c.”
Legiferare, carevasăzică! Ne laşi?

Ce nu a precizat Natalia?

Dacă această bruscă aducere în atenţia opiniei publice a Elenei din Ivanovo constituie semnalul, de facto, al lansării campaniei neoficiale, pentru alegerile prezidenţiale, a lui Vladimir Putin.

Oricum, a fost un cursiv care, cu siguranţă, a fost introdus în revista presei, prezentată dimineaţa, la Kremlin, preşedintelui Dmitri Medvedev.

Nu este exclus ca, şugubeţ cum e, Dmitri să fi întrebat, amuzat, pe şeful lui de cabinet:
– Ivan Ivanovici, ce vârstă are Natalia?

Bărbaţii ăştia…

LA “VOCEA BASARABIEI”

POSTUL DE RADIO “VOCEA BASARABIEI”

(în fotografie: Cetatea Soroca, pe malul Nistrului)

Ion Petrescu, autorul editorialului „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova”, are strămoşi basarabeni. La 27 martie 2011, zi în care s-au împlinit 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, editorialistul portalului ARENA a acordat un interviu, într-o intervenţie în direct, prin telefon, postului de radio „Vocea Basarabiei”, vorbind despre trecutul, dar şi despre viitorul comun al celor două state româneşti.

– D-le Petrescu, cum credeţi, ar trebui ca 27 martie să fie sărbătoare naţională în Republica Moldova, dar şi în România?

– Probabil o să vă surprind, dar noţiunea de sărbătoare este de inspiraţie comunistă. Eu cred că fiecare român de bună credinţă are această dată în inima lui. Să nu uităm ce spunea Nicolae Iorga, ca sfat pentru discipolii săi: „Când intri în arenă, când intri în aulă, menirea ta este, ca prin discursul propriu, să-i ridici pe cei care te ascultă la nivelul tău”. Aşa şi cei care cred în ideea că România a fost şi va fi cândva din nou o singură ţară trebuie să aibă grijă de apropiaţii lor. Dacă cei din jur vor găsi dragoste, înţelegere şi, mai ales, încredere în viitor, această zi întotdeauna va fi sărbătorită în familie. Sărbătoarea naţională la americani este una de familie şi trebuie să ne dezvăţăm de ideea că numai dacă ieşim în stradă cu steagurile arătăm mulţimii, arătăm străinilor că ne este dragă această zi. Sărbătorile trebuie să fie în inimile şi familiile noastre.

– Când aţi venit pentru prima oară în Republica Moldova, aţi vizitat satul din care au fugit strămoşii dvs. de sovietici, în 1940, mai era casa buneilor dvs.?

– Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, unui ofiţer excepţional din Armata Republicii Moldova, unui om de onoare, care a condus ani buni publicaţia „Oastea Moldovei” – se numeşte Valeriu Rusu. Datorită lui am sosit amândoi – el îmbrăcat în uniforma Armatei Republicii Moldova, eu purtând uniforma Armatei României – în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca. Acolo am găsit casa în care bunicul meu s-a născut – este chiar pe malul Nistrului -, dar şi casa în care mai trăia, pe vremea aceea, sora lui, Agafia Ciumac. A fost un moment de mare emoţie pentru mine, pentru că mi-am dat seama că este o rădăcină pe care nu am voie să o ignor.

– Copiii dvs. au fost în Basarabia?

– Din păcate, răspunsul este negativ şi trebuie să rezolv această chestiune. Şi ei trebuie să vadă locul în care s-a întâmplat acest fapt simbolic pentru devenirea lor, mai ales că bunica mea trăieşte acum la Timişoara – s-a născut, culmea coincidenţei, în 1918 – şi întotdeauna, când aude cuvântul Basarabia, lăcrimează.

– Există o legătură între faptul că această bucată de pământ are atâtea denumiri, aşa cum arătaţi în editorial, şi faptul că locuitorii de aici nu-şi cunosc identitatea?

– Aş vrea să fim drepţi cu locuitorii din Basarabia, sunt oameni minunaţi, echilibraţi, nu sunt nişte pripiţi, nu au nicio vină. Stăpânirea străină este cea care a deformat actul de învăţătură şi care a generat, a determinat, a comandat să fie predată în şcoli un anumit tip de istorie. Ceea ce nu s-a putut face şi ceea ce ştiţi că s-a păstrat este tot în arealul familiei – de acolo costumele populare, poeziile, cântecele nu au putut fi scoase, pentru că familia nu se conduce după un manual pe care îl promulgă o stăpânire străină. Eu cred că trebuie să privim la basarabeni cu încredere şi recunoştinţă pentru că, după atâta timp, vorbesc limba română, cântă – ceea ce e specific neamului nostru şi, mai presus de toate, atunci când cred de cuviinţă, îmbracă straiul strămoşesc, care este în acelaşi timp un strai de suflet. Or, ceea ce ai în suflet nu-ţi poate lua nimeni.

– Sunt mai mulţi tineri, dar şi oameni în etate care încă mai visează la Unire. E posibil ca în secolul XXI să se unească cele două state româneşti?

– Da. Şi eu cred că aici trebuie să fim foarte clari, să ne uităm la modelul german. Nu întâmplător Germania este cea care sprijină găsirea unei soluţii adecvate climatului european, procedurilor Uniunii Europene de rezolvare a conflictului transnistrean. Unirea nu va fi mâine, dar cu siguranţă se va produce la un moment dat şi aceasta pentru simplu fapt că orice naţiune lucidă îşi doreşte să fie reîntregită. Uitaţi-vă la Coreea de Sud, unde există un minister al reunificării. Sigur că unirea nu se va face peste noapte, sigur că regimul comunist din Coreea de Nord încă se opune, dar aceasta nu înseamnă că cele două Corei nu vor fi din nou împreună. Exemplele ar putea continua. Unirea va veni şi cred că această unire va fi, din fericire, rezultatul acţiunii celor care acum sunt foarte tineri, care nu au decât 20-21 de ani şi încă sunt în băncile facultăţilor, la Bucureşti şi Chişinău.

– Pentru împlinirea visului de unificare al neamului românesc, ar fi suficient ca fraţii de pe ambele maluri de Prut să se regăsească în Uniunea Europeană?

– Este un prim pas şi, din acest punct de vedere, ceea ce face la ora actuală Alianţa pentru Integrare Europeană, într-un ritm pe care l-aş numi uşor pâş-pâş, este bine, pentru că acest ritm este conform modalităţii de a se lămuri cei care doresc un alt viitor pentru Republica Moldova. Uniunea Europeană este un prim-pas, dar nu suficient. În timp, lucrurile vor evolua, pentru că vor fi oameni mult mai informaţi, mult mai plimbaţi prin lume şi dornici să fie la nivelul realităţilor din Europa. Tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu a pornit de la faptul că tinerii arabi aveau tot ce le trebuia ca să trăiască la fel ca în SUA, dar nu aveau democraţia din America. Nu aveau forul democratic unde să se exprime şi nici unde să militeze pentru un trai mai bun în ţara lor. Această discrepanţă, între accesul la mijloacele tehnice moderne şi viaţa pe care o puteau trăi – conform unei anumite finanţări statale -, marcată de lipsa de democraţie, a generat schimbarea. Generaţia tânără de acolo este hotărâtă să facă schimbarea nu doar în Tunisia sau Egipt, ci să continue şi în celelalte state. Morala, pentru ce discutăm noi acum, este că trebuie să avem încredere în tineri, să-i încurajăm, pentru că ei au forţa puterii în viitor.

– Pe ce vă bazaţi când spuneţi în editorialul „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova” că Republica Moldova nu va mai fi condusă niciodată de comunişti? Noi, când vedem atâta dezbinare în AIE, ne gândim că Partidul Comunist are toate şansele să revină la guvernare…

– Pe doi factori – unul intern şi altul extern. Factorul intern este o putere în creştere în Republica Moldova. Este vorba de puterea presei din Republica Moldova. Ceea ce se emite în eter, dar şi în presa scrisă, despre relaţia Republicii Moldova cu ţările NATO constituie un factor de studiu, de consemnare în marile cancelarii. Presa din Republica Moldova, prin bombardamentul informaţional pe care îl face la ora actuală, permite celor care ascultă radiourile, citesc ziarele, sau urmăresc emisiunile de televiziune să-şi dea seama că trăiesc într-o altă lume. Oamenii aceştia nu mai vor întoarcerea la trecut. Argumentul de ordin extern este că vicepreşedintele SUA, Joe Biden nu a venit ca turist la Chişinău. A venit după ce a negociat, la Moscova, votul Rusiei în Consiliul de Securitate, unde datorită intervenţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, Rusia a avut inteligenţa să se abţină de la vot. Joe Biden a venit pentru a da un semnal atât Europei, cât şi spaţiului răsăritean, că Republica Moldova este definitiv în comunitatea care beneficiază de protecţia americană, conform hotărârii Summitului NATO din Portugalia, de anul trecut, când secretarul general al NATO, Rasmussen, a spus clar: „Din acest moment, Republica Moldova beneficiază de protecţia Alianţei Nord-Atlantice”. Într-un asemenea context, ceea ce se întâmplă acum în „Sfatul Ţării” de la Chişinău, în Parlament, ţine de o clarificare democratică utilă, şi eu am încredere că cei trei lideri ai AIE – oameni cu experienţă, cu echilibru -, vor reuşi să depăşească orgoliile şi să menţină, într-o formulă pe care ei o vor stabili, acest viitor euroatlantic al Republicii Moldova.

Interviu realizat de Ana Moraru, Radio „Vocea Basarabiei”

ORIGINAL

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.