ELENA LUI VLADIMIR PUTIN

Jurnalista rusă Natalia Krainova, a publicat, în cotidianul “Timpul Moscovei”, ceea ce ar putea deveni nu doar articolul memorabil al acestei săptămâni – o veritabilă lovitură de presă – ci şi semnalul public, deloc precoce, al declanşării unei campanii surprinzătoare pentru alegerile prezidenţiale din Rusia.

Despre cine a scris Natalia? Despre Elena Lapşina.

Nu e agentă secretă. Nici om de afaceri. Nici fotomodel. Ci doar o ţesătoare, din regiunea Ivanovo, care a devenit, brusc, vedetă, în 2007, pentru că a cerut – nu se specifică dacă din proprie iniţiativă – ca tocmai Constituţia Federaţiei Ruse să fie amendată pentru ca – ţineţi-vă bine… – să i se permită lui Vladimir Putin să aibă un al treilea mandat de preşedinte.

Ei bine, tocmai Elena – nu din Troia, nu cea celebră, de la Bucureşti – va ocupa un loc vacant în Duma de Stat, ca reprezentant al Partidului Rusia Unită. În jurul lui Vladimir Putin.

Anterior, locul a fost ocupat de Serghei Kapkov, care a acceptat o ofertă a primăriei din Moscova de a conduce, de la începutul acestei luni, complexul edilitar Parcul Gorki.

Elena Lapşina s-a înscris în formaţiunea politică Rusia Unită, cu o lună înainte de conferinţa partidului respectiv, din octombrie 2007, unde i-a cerut lui Vladimir Putin să rămână la Kremlin.

– Nice try!/Frumoasă încercare! ar exclama Barack Obama.

Numai că Putin ştia foarte bine că supravieţuirea lui politică ţinea de alternanţa la putere, perpetuarea sa la Kremlin fiind imediat sancţionată, de comunitatea euroatlantică, printr-o izolare comparabilă cu aceea de care are acum parte preşedintele Bielorusiei.

În martie 2008, când Dmitri Medvedev a fost ales preşedinte, Elena devenea parlamentar al partidului Rusia Unită, în legislativul regional Ivanovo.

Domniţa cu propunerea temerară a absolvit doar liceul şi s-a înscris, în 2008, în cadrul departamentului economic şi pentru managementul personalului, din Ivanovo, al Academiei de Stat pentru Textile.

Boris Grazlov, preşedintele Dumei de Stat şi membru al conducerii formaţiunii Rusia Unită, a declarat luni, 28 martie a.c., că este important, pentru partidul său, ca oameni cu diferite evoluţii profesionale, care cunosc bine problemele grupurilor lor sociale, să acceadă la putere.

Imaginea unei “femei ruse, din clasa de jos”, care se ridică în ierarhia societăţii este tipică propagandei sovietice, susţine Andrei Kolesnikov, editorialist la ziarul de opoziţie Novaia Gazeta.

Până la acest moment, cerebrala ziaristă Natalia Krainova a înghiţit povestea livrată presei, dar ce scrie în continuare este literalmente o execuţie publică a Elenei:
“Imaginea Lapşinei, pe website-ul parlamentului regional, din Ivanovo, înfăţişează o femeie spătoasă, într-un costum gri, din ţesătură grosieră. Ea are un crucifix delicat, la lanţul purtat în jurul gâtului ei.”
În traducere liberă, o provincială!
Evident necizelată!

Pentru Natalia, diavoliţă în toată regula…

Ca să dreagă busuiocul, Natalia – mulţumită de lovitura K.O., administrată ilustrei necunoscute – preia, cuminţică, ce mai scrie pe portalul amintit:
“Lapşina a condus biroul pentru recepţii publice a premierului Putin, în Ivanovo, unde a dovedit că este o persoană simpatică, care nu se fereşte de eforturi prelungite şi a demonstrat iniţiativă.”
Nu se specifică la ce.

Bomboana pe colivă?

Şi dovada, că este bine să nu faci război cu o jurnalistă foc de deşteaptă?
Natalia a savurat cuvintele alese pentru finalul materialului ei:
“Lapşina a afirmat că scopul ei este să îmbunătăţească procesul de legiferare, să împlinească speranţele alegătorilor ei şi să conlucreze cu populaţia – a indicat acelaşi website, pe 29 martie a.c.”
Legiferare, carevasăzică! Ne laşi?

Ce nu a precizat Natalia?

Dacă această bruscă aducere în atenţia opiniei publice a Elenei din Ivanovo constituie semnalul, de facto, al lansării campaniei neoficiale, pentru alegerile prezidenţiale, a lui Vladimir Putin.

Oricum, a fost un cursiv care, cu siguranţă, a fost introdus în revista presei, prezentată dimineaţa, la Kremlin, preşedintelui Dmitri Medvedev.

Nu este exclus ca, şugubeţ cum e, Dmitri să fi întrebat, amuzat, pe şeful lui de cabinet:
– Ivan Ivanovici, ce vârstă are Natalia?

Bărbaţii ăştia…

LA “VOCEA BASARABIEI”

POSTUL DE RADIO “VOCEA BASARABIEI”

(în fotografie: Cetatea Soroca, pe malul Nistrului)

Ion Petrescu, autorul editorialului „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova”, are strămoşi basarabeni. La 27 martie 2011, zi în care s-au împlinit 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, editorialistul portalului ARENA a acordat un interviu, într-o intervenţie în direct, prin telefon, postului de radio „Vocea Basarabiei”, vorbind despre trecutul, dar şi despre viitorul comun al celor două state româneşti.

– D-le Petrescu, cum credeţi, ar trebui ca 27 martie să fie sărbătoare naţională în Republica Moldova, dar şi în România?

– Probabil o să vă surprind, dar noţiunea de sărbătoare este de inspiraţie comunistă. Eu cred că fiecare român de bună credinţă are această dată în inima lui. Să nu uităm ce spunea Nicolae Iorga, ca sfat pentru discipolii săi: „Când intri în arenă, când intri în aulă, menirea ta este, ca prin discursul propriu, să-i ridici pe cei care te ascultă la nivelul tău”. Aşa şi cei care cred în ideea că România a fost şi va fi cândva din nou o singură ţară trebuie să aibă grijă de apropiaţii lor. Dacă cei din jur vor găsi dragoste, înţelegere şi, mai ales, încredere în viitor, această zi întotdeauna va fi sărbătorită în familie. Sărbătoarea naţională la americani este una de familie şi trebuie să ne dezvăţăm de ideea că numai dacă ieşim în stradă cu steagurile arătăm mulţimii, arătăm străinilor că ne este dragă această zi. Sărbătorile trebuie să fie în inimile şi familiile noastre.

– Când aţi venit pentru prima oară în Republica Moldova, aţi vizitat satul din care au fugit strămoşii dvs. de sovietici, în 1940, mai era casa buneilor dvs.?

– Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, unui ofiţer excepţional din Armata Republicii Moldova, unui om de onoare, care a condus ani buni publicaţia „Oastea Moldovei” – se numeşte Valeriu Rusu. Datorită lui am sosit amândoi – el îmbrăcat în uniforma Armatei Republicii Moldova, eu purtând uniforma Armatei României – în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca. Acolo am găsit casa în care bunicul meu s-a născut – este chiar pe malul Nistrului -, dar şi casa în care mai trăia, pe vremea aceea, sora lui, Agafia Ciumac. A fost un moment de mare emoţie pentru mine, pentru că mi-am dat seama că este o rădăcină pe care nu am voie să o ignor.

– Copiii dvs. au fost în Basarabia?

– Din păcate, răspunsul este negativ şi trebuie să rezolv această chestiune. Şi ei trebuie să vadă locul în care s-a întâmplat acest fapt simbolic pentru devenirea lor, mai ales că bunica mea trăieşte acum la Timişoara – s-a născut, culmea coincidenţei, în 1918 – şi întotdeauna, când aude cuvântul Basarabia, lăcrimează.

– Există o legătură între faptul că această bucată de pământ are atâtea denumiri, aşa cum arătaţi în editorial, şi faptul că locuitorii de aici nu-şi cunosc identitatea?

– Aş vrea să fim drepţi cu locuitorii din Basarabia, sunt oameni minunaţi, echilibraţi, nu sunt nişte pripiţi, nu au nicio vină. Stăpânirea străină este cea care a deformat actul de învăţătură şi care a generat, a determinat, a comandat să fie predată în şcoli un anumit tip de istorie. Ceea ce nu s-a putut face şi ceea ce ştiţi că s-a păstrat este tot în arealul familiei – de acolo costumele populare, poeziile, cântecele nu au putut fi scoase, pentru că familia nu se conduce după un manual pe care îl promulgă o stăpânire străină. Eu cred că trebuie să privim la basarabeni cu încredere şi recunoştinţă pentru că, după atâta timp, vorbesc limba română, cântă – ceea ce e specific neamului nostru şi, mai presus de toate, atunci când cred de cuviinţă, îmbracă straiul strămoşesc, care este în acelaşi timp un strai de suflet. Or, ceea ce ai în suflet nu-ţi poate lua nimeni.

– Sunt mai mulţi tineri, dar şi oameni în etate care încă mai visează la Unire. E posibil ca în secolul XXI să se unească cele două state româneşti?

– Da. Şi eu cred că aici trebuie să fim foarte clari, să ne uităm la modelul german. Nu întâmplător Germania este cea care sprijină găsirea unei soluţii adecvate climatului european, procedurilor Uniunii Europene de rezolvare a conflictului transnistrean. Unirea nu va fi mâine, dar cu siguranţă se va produce la un moment dat şi aceasta pentru simplu fapt că orice naţiune lucidă îşi doreşte să fie reîntregită. Uitaţi-vă la Coreea de Sud, unde există un minister al reunificării. Sigur că unirea nu se va face peste noapte, sigur că regimul comunist din Coreea de Nord încă se opune, dar aceasta nu înseamnă că cele două Corei nu vor fi din nou împreună. Exemplele ar putea continua. Unirea va veni şi cred că această unire va fi, din fericire, rezultatul acţiunii celor care acum sunt foarte tineri, care nu au decât 20-21 de ani şi încă sunt în băncile facultăţilor, la Bucureşti şi Chişinău.

– Pentru împlinirea visului de unificare al neamului românesc, ar fi suficient ca fraţii de pe ambele maluri de Prut să se regăsească în Uniunea Europeană?

– Este un prim pas şi, din acest punct de vedere, ceea ce face la ora actuală Alianţa pentru Integrare Europeană, într-un ritm pe care l-aş numi uşor pâş-pâş, este bine, pentru că acest ritm este conform modalităţii de a se lămuri cei care doresc un alt viitor pentru Republica Moldova. Uniunea Europeană este un prim-pas, dar nu suficient. În timp, lucrurile vor evolua, pentru că vor fi oameni mult mai informaţi, mult mai plimbaţi prin lume şi dornici să fie la nivelul realităţilor din Europa. Tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu a pornit de la faptul că tinerii arabi aveau tot ce le trebuia ca să trăiască la fel ca în SUA, dar nu aveau democraţia din America. Nu aveau forul democratic unde să se exprime şi nici unde să militeze pentru un trai mai bun în ţara lor. Această discrepanţă, între accesul la mijloacele tehnice moderne şi viaţa pe care o puteau trăi – conform unei anumite finanţări statale -, marcată de lipsa de democraţie, a generat schimbarea. Generaţia tânără de acolo este hotărâtă să facă schimbarea nu doar în Tunisia sau Egipt, ci să continue şi în celelalte state. Morala, pentru ce discutăm noi acum, este că trebuie să avem încredere în tineri, să-i încurajăm, pentru că ei au forţa puterii în viitor.

– Pe ce vă bazaţi când spuneţi în editorialul „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova” că Republica Moldova nu va mai fi condusă niciodată de comunişti? Noi, când vedem atâta dezbinare în AIE, ne gândim că Partidul Comunist are toate şansele să revină la guvernare…

– Pe doi factori – unul intern şi altul extern. Factorul intern este o putere în creştere în Republica Moldova. Este vorba de puterea presei din Republica Moldova. Ceea ce se emite în eter, dar şi în presa scrisă, despre relaţia Republicii Moldova cu ţările NATO constituie un factor de studiu, de consemnare în marile cancelarii. Presa din Republica Moldova, prin bombardamentul informaţional pe care îl face la ora actuală, permite celor care ascultă radiourile, citesc ziarele, sau urmăresc emisiunile de televiziune să-şi dea seama că trăiesc într-o altă lume. Oamenii aceştia nu mai vor întoarcerea la trecut. Argumentul de ordin extern este că vicepreşedintele SUA, Joe Biden nu a venit ca turist la Chişinău. A venit după ce a negociat, la Moscova, votul Rusiei în Consiliul de Securitate, unde datorită intervenţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, Rusia a avut inteligenţa să se abţină de la vot. Joe Biden a venit pentru a da un semnal atât Europei, cât şi spaţiului răsăritean, că Republica Moldova este definitiv în comunitatea care beneficiază de protecţia americană, conform hotărârii Summitului NATO din Portugalia, de anul trecut, când secretarul general al NATO, Rasmussen, a spus clar: „Din acest moment, Republica Moldova beneficiază de protecţia Alianţei Nord-Atlantice”. Într-un asemenea context, ceea ce se întâmplă acum în „Sfatul Ţării” de la Chişinău, în Parlament, ţine de o clarificare democratică utilă, şi eu am încredere că cei trei lideri ai AIE – oameni cu experienţă, cu echilibru -, vor reuşi să depăşească orgoliile şi să menţină, într-o formulă pe care ei o vor stabili, acest viitor euroatlantic al Republicii Moldova.

Interviu realizat de Ana Moraru, Radio „Vocea Basarabiei”

ORIGINAL

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

ZIUA APĂRĂTORILOR PATRIEI

Agenţia de presă RIA Novosti a difuzat informaţia potrivit căreia
peste 4.000 de ofiţeri de poliţie vor asigura legea şi ordinea
în capitala Rusiei, miercuri, 23 februarie a.c.,
când se sărbătoreşte Ziua Apărătorilor Patriei.

Stabilită, iniţial, ca Ziua Armatei Roşii în 1922,
aceasta a fost ulterior numită Ziua Armatei şi Marinei Sovietice,
în perioada 1949-1993. Abia în 1995 a fost redenumită
Ziua Apărătorilor Patriei, care a devenit o sărbătoare publică din anul 2002.

RUSIA VERSUS JAPONIA

*Bătălia pentru Insulele Kurile

Exact în ziua când preşedintele Dmitri Medvedev era aşteptat să sosească în vizită oficială, la Roma, pe 16 februarie a.c., Garda de Coastă a Rusiei nega, într-un comunicat de presă, relatările jurnaliştilor niponi, conform cărora ar fi deschis focul asupra unui vas japonez de pescuit, aflat în apropierea zonei sudice a mult disputatelor insule Kurile.

Focuri de avertisment?

Conform agenţiei de presă Kyodo, pe 15 februarie 2011, nave ale Gărzii ruse de Coastă au lansat rachete de iluminare în direcţia unei ambarcaţii civile, a unor pescari niponi, lângă insula Habornai.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului Gărzii de Coastă, pentru Estul Îndepărtat al Rusiei, a declarat:”nu au fost trase focuri de armă spre vasele japoneze de pescuit, nici măcar focuri de avertisment.”
Jurnaliştii ruşi au reacţionat imediat, amintind opiniei publice că, pe 29 ianuarie 2010, două vase de pescuit nipone au intrat în apele teritoriale ale Rusiei, în apropierea insulei Kunashir şi au ignorat focurile de avertisment trase de un elicopter al Gărzii de Coastă. Urmarea? S-a deschis focul asupra navelor anterior atenţionate.
Nu a fost rănit niciun civil, dar vasele au fost găurite de rafalele trase. Şi nevoite să se reîntoarcă în portul de unde au venit, la Rausu.
Spre deosebire de alte state învinse, în cel de-Al Doilea Război Mondial, de către fosta URSS, Japonia nu a încetat nicio clipă, în ultimii 66 de ani, să revendice redobândirea insulelor Kurile, de Sud, respectiv Iturup, Kunashir, Shitokan şi Habornai.
Această atitudine constantă, a guvernului nipon, a împiedicat Tokyo şi Moscova să semneze tratatul de pace.
Diplomaţia niponă a semnalat, cu o consecvenţă demnă de admirat, faptul că insulele enumerate mai sus au fost ocupate şi anexate de către U.R.S.S., la încheierea ultimei conflagraţii mondiale.

Agenţia de presă RIA Novosti precizează că în cauză sunt un grup de insule vulcanice, situate în estul Asiei, între peninsula Kamceatka şi Hokkaido, care se succed, una după alta, pe o lungime de 1200 kilometri, despărţind Oceanul Pacific de Marea Ohotsk.
Acum sunt incluse în regiunea rusă Sahalin.

Rachete S-400 pe insulele disputate

Un purtător de cuvânt al Statului Major General al armatei ruse a declarat, pe 15 februarie a.c., că Moscova a decis să disloce armament suplimentar pe insulele Kurile. Este vorba de sisteme de rachete cu rază medie şi lungă de acţiune, inclusiv cel denumit S-400 Triumf.
Acestea sunt destinate să protejeze suveranitatea Rusiei în Orientul Îndepărtat.

Săptămâna trecută, preşedintele Dmitri Medvedev i-a convocat la Kremlin pe ministrul apărării, Anatoli Serdiukov şi pe cel al dezvoltării regionale, Viktor Basagrin. El i-a atenţionat că dotarea cu armament modern a trupelor care apără insulele Kurile este o necesitate pentru securitatea acestor teritorii, aflate sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.
Anatoli Serdiukov l-a informat pe preşedintele rus că şeful Statului Major General i-a raportat:”sistemele de rachete defensive S-400 pot fi rapid dislocate, pentru a proteja insulele Kurile de posibile atacuri.”
După cum se ştie, înaintea vizitei surprinzătoare a lui Dmitri Medvedev, din noiembrie 2010, pe insulele Kurile, guvernul de la Tokyo şi-a exprimat îngrijorarea, afirmând că sosirea acolo, a şefului statului rus, ar putea complica relaţiile bilaterale.
Ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a replicat prompt. El a respins ceea ce a etichetat drept o tentativă a executivului nipon de a schimba planurile preşedintelui Medvedev. În stilu-i dur, arhicunoscut, ministrul Lavrov a menţionat, maliţios:”preşedintele nostru îşi stabileşte singur traseele.”

Postare pe Twitter

Prin vizita sa în insulele Kurile, Dmitri Medvedev “a împuşcat doi iepuri, dintr-o lovitură”.

A demonstrat că nu este cu nimic mai prejos decât premierul Vladimir Putin, fiind cel puţin la fel de temerar şi hotărât. Mai mult, a fost primul şef de stat rus, din perioada postbelică, care a poposit pe celebrele insule.
În mod intenţionat, la scurtă vreme după ce a aterizat pe insula Kunashir, Medvedev a postat pe contul său, de Twitter, o fotografie – realizată de el – a priveliştii minunate, imortalizate în acel colţ mirific al lumii, cu o explicaţie antologică:”Sunt atâtea locuri pitoreşti în Rusia. Kunashir.”
Operaţiune psihologică 100%!
Vorbind la un miting organizat la Tokyo, pe 8 februarie a.c., prim-ministrul japonez Naoto Kan nu a ezitat să numească vizita lui Medvedev, pe insulele Kurile, din noiembrie 2010, drept o “grosolănie de neiertat”.
A doua zi, însuşi Dmitri Medvedev i-a dat o replică clară:”Rusia va spori prezenţa sa militară, pe insulele disputate.”
După numai o săptămână, ministrul nipon al apărării, Toshimi Kitazawa a declarat, jurnaliştilor acreditaţi la instituţia sa, că Japonia intenţionează să monitorizeze prezenţa militară rusă pe insulele Kurile:”Există tendinţa Rusiei să impulsioneze activitatea sa militară acolo. Trebuie să urmărim îndeaproape acest lucru.”

7.500 de japonezi – gata pentru Kurile!

Într-un interviu acordat postului de radio Ekho Moskvi, ministrul japonez de externe, Seiji Maehara, a afirmat că aproximativ 7500 de conaţionali doresc să se mute pe insulele Kurile, disputate de Japonia şi Rusia. El a punctat calm o realitate de netăgăduit:”vorbind despre cele patru insule, din punct de vedere istoric, ruşii nu au trăit niciodată acolo, acestea fiind locuite numai de japonezi.”
Seiji Maehara, aflat la Moscova pe 11 februarie 2011, a declarat că perioada de după război, în relaţiile bilaterale, se va încheia numai când va fi semnat un tratat de pace.
Extrem de demn, el a comentat decizia preşedintelui rus, de a desfăşura noi arme pe cele patru insule, precizând că poziţia guvernului de la Tokyo „rămâne, în mod absolut, de neclintit.”
Şeful administraţiei prezidenţiale, Serghei Narâşkin, i-a spus ministrului Mehara, pe timpul convorbirilor oficiale, că “preşedintele şi alţi oficiali vor continua să viziteze regiunile Rusiei, inclusiv insulele Kurile.”
Ceea ce se şi întâmplase! Deoarece ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov tocmai îşi încheiase inspecţia la unităţile militare dislocate pe cele patru insule.

La finalul conferinţei de presă, organizată după încheierea dialogului oficial cu omologul nipon, Serghei Lavrov, conciliant, a anunţat că Moscova ar fi încântată să vadă investiţii chineze, coreene şi japoneze în cele patru insule.
Deocamdată ruse.

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD