CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

ZIUA APĂRĂTORILOR PATRIEI

Agenţia de presă RIA Novosti a difuzat informaţia potrivit căreia
peste 4.000 de ofiţeri de poliţie vor asigura legea şi ordinea
în capitala Rusiei, miercuri, 23 februarie a.c.,
când se sărbătoreşte Ziua Apărătorilor Patriei.

Stabilită, iniţial, ca Ziua Armatei Roşii în 1922,
aceasta a fost ulterior numită Ziua Armatei şi Marinei Sovietice,
în perioada 1949-1993. Abia în 1995 a fost redenumită
Ziua Apărătorilor Patriei, care a devenit o sărbătoare publică din anul 2002.

RUSIA VERSUS JAPONIA

*Bătălia pentru Insulele Kurile

Exact în ziua când preşedintele Dmitri Medvedev era aşteptat să sosească în vizită oficială, la Roma, pe 16 februarie a.c., Garda de Coastă a Rusiei nega, într-un comunicat de presă, relatările jurnaliştilor niponi, conform cărora ar fi deschis focul asupra unui vas japonez de pescuit, aflat în apropierea zonei sudice a mult disputatelor insule Kurile.

Focuri de avertisment?

Conform agenţiei de presă Kyodo, pe 15 februarie 2011, nave ale Gărzii ruse de Coastă au lansat rachete de iluminare în direcţia unei ambarcaţii civile, a unor pescari niponi, lângă insula Habornai.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului Gărzii de Coastă, pentru Estul Îndepărtat al Rusiei, a declarat:”nu au fost trase focuri de armă spre vasele japoneze de pescuit, nici măcar focuri de avertisment.”
Jurnaliştii ruşi au reacţionat imediat, amintind opiniei publice că, pe 29 ianuarie 2010, două vase de pescuit nipone au intrat în apele teritoriale ale Rusiei, în apropierea insulei Kunashir şi au ignorat focurile de avertisment trase de un elicopter al Gărzii de Coastă. Urmarea? S-a deschis focul asupra navelor anterior atenţionate.
Nu a fost rănit niciun civil, dar vasele au fost găurite de rafalele trase. Şi nevoite să se reîntoarcă în portul de unde au venit, la Rausu.
Spre deosebire de alte state învinse, în cel de-Al Doilea Război Mondial, de către fosta URSS, Japonia nu a încetat nicio clipă, în ultimii 66 de ani, să revendice redobândirea insulelor Kurile, de Sud, respectiv Iturup, Kunashir, Shitokan şi Habornai.
Această atitudine constantă, a guvernului nipon, a împiedicat Tokyo şi Moscova să semneze tratatul de pace.
Diplomaţia niponă a semnalat, cu o consecvenţă demnă de admirat, faptul că insulele enumerate mai sus au fost ocupate şi anexate de către U.R.S.S., la încheierea ultimei conflagraţii mondiale.

Agenţia de presă RIA Novosti precizează că în cauză sunt un grup de insule vulcanice, situate în estul Asiei, între peninsula Kamceatka şi Hokkaido, care se succed, una după alta, pe o lungime de 1200 kilometri, despărţind Oceanul Pacific de Marea Ohotsk.
Acum sunt incluse în regiunea rusă Sahalin.

Rachete S-400 pe insulele disputate

Un purtător de cuvânt al Statului Major General al armatei ruse a declarat, pe 15 februarie a.c., că Moscova a decis să disloce armament suplimentar pe insulele Kurile. Este vorba de sisteme de rachete cu rază medie şi lungă de acţiune, inclusiv cel denumit S-400 Triumf.
Acestea sunt destinate să protejeze suveranitatea Rusiei în Orientul Îndepărtat.

Săptămâna trecută, preşedintele Dmitri Medvedev i-a convocat la Kremlin pe ministrul apărării, Anatoli Serdiukov şi pe cel al dezvoltării regionale, Viktor Basagrin. El i-a atenţionat că dotarea cu armament modern a trupelor care apără insulele Kurile este o necesitate pentru securitatea acestor teritorii, aflate sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.
Anatoli Serdiukov l-a informat pe preşedintele rus că şeful Statului Major General i-a raportat:”sistemele de rachete defensive S-400 pot fi rapid dislocate, pentru a proteja insulele Kurile de posibile atacuri.”
După cum se ştie, înaintea vizitei surprinzătoare a lui Dmitri Medvedev, din noiembrie 2010, pe insulele Kurile, guvernul de la Tokyo şi-a exprimat îngrijorarea, afirmând că sosirea acolo, a şefului statului rus, ar putea complica relaţiile bilaterale.
Ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a replicat prompt. El a respins ceea ce a etichetat drept o tentativă a executivului nipon de a schimba planurile preşedintelui Medvedev. În stilu-i dur, arhicunoscut, ministrul Lavrov a menţionat, maliţios:”preşedintele nostru îşi stabileşte singur traseele.”

Postare pe Twitter

Prin vizita sa în insulele Kurile, Dmitri Medvedev “a împuşcat doi iepuri, dintr-o lovitură”.

A demonstrat că nu este cu nimic mai prejos decât premierul Vladimir Putin, fiind cel puţin la fel de temerar şi hotărât. Mai mult, a fost primul şef de stat rus, din perioada postbelică, care a poposit pe celebrele insule.
În mod intenţionat, la scurtă vreme după ce a aterizat pe insula Kunashir, Medvedev a postat pe contul său, de Twitter, o fotografie – realizată de el – a priveliştii minunate, imortalizate în acel colţ mirific al lumii, cu o explicaţie antologică:”Sunt atâtea locuri pitoreşti în Rusia. Kunashir.”
Operaţiune psihologică 100%!
Vorbind la un miting organizat la Tokyo, pe 8 februarie a.c., prim-ministrul japonez Naoto Kan nu a ezitat să numească vizita lui Medvedev, pe insulele Kurile, din noiembrie 2010, drept o “grosolănie de neiertat”.
A doua zi, însuşi Dmitri Medvedev i-a dat o replică clară:”Rusia va spori prezenţa sa militară, pe insulele disputate.”
După numai o săptămână, ministrul nipon al apărării, Toshimi Kitazawa a declarat, jurnaliştilor acreditaţi la instituţia sa, că Japonia intenţionează să monitorizeze prezenţa militară rusă pe insulele Kurile:”Există tendinţa Rusiei să impulsioneze activitatea sa militară acolo. Trebuie să urmărim îndeaproape acest lucru.”

7.500 de japonezi – gata pentru Kurile!

Într-un interviu acordat postului de radio Ekho Moskvi, ministrul japonez de externe, Seiji Maehara, a afirmat că aproximativ 7500 de conaţionali doresc să se mute pe insulele Kurile, disputate de Japonia şi Rusia. El a punctat calm o realitate de netăgăduit:”vorbind despre cele patru insule, din punct de vedere istoric, ruşii nu au trăit niciodată acolo, acestea fiind locuite numai de japonezi.”
Seiji Maehara, aflat la Moscova pe 11 februarie 2011, a declarat că perioada de după război, în relaţiile bilaterale, se va încheia numai când va fi semnat un tratat de pace.
Extrem de demn, el a comentat decizia preşedintelui rus, de a desfăşura noi arme pe cele patru insule, precizând că poziţia guvernului de la Tokyo „rămâne, în mod absolut, de neclintit.”
Şeful administraţiei prezidenţiale, Serghei Narâşkin, i-a spus ministrului Mehara, pe timpul convorbirilor oficiale, că “preşedintele şi alţi oficiali vor continua să viziteze regiunile Rusiei, inclusiv insulele Kurile.”
Ceea ce se şi întâmplase! Deoarece ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov tocmai îşi încheiase inspecţia la unităţile militare dislocate pe cele patru insule.

La finalul conferinţei de presă, organizată după încheierea dialogului oficial cu omologul nipon, Serghei Lavrov, conciliant, a anunţat că Moscova ar fi încântată să vadă investiţii chineze, coreene şi japoneze în cele patru insule.
Deocamdată ruse.

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

GORBACIOV ÎL SPRIJINĂ PE MEDVEDEV

Ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a publicat, la Moscova, pe 29 decembrie a.c., un articol intitulat „Noua Agendă Democratică”.

În acest mod, el atrage atenţia opiniei publice ruse asupra importanţei evenimentelor posibile în 2011. Considerate mai relevante decât viitoarele alegeri prezidenţiale.

Gorbaciov crede acum, în prag de An Nou, că „evoluţia societăţii ruse ar putea transforma politica ţării, în ciuda adversarilor interni, care refuză schimbarea sau cei care clasifică Rusia, fără a fi calificaţi în domeniu, ca un stat incorigibil autoritar”

Dar, pentru ca o asemenea evoluţie să se întâmple, Mihail Gorbaciov consideră că o nouă agendă pentru Rusia trebuie să fie proiectată în anul 2011.

Fostul preşedinte sovietic reaminteşte cititorilor săi că, numai cu un deceniu în urmă, pe lista de priorităţi a Moscovei se afla apărarea integrităţii teritoriale a Rusiei şi restaurarea autorităţii guvernării centrale.

O afirmaţie cel puţin curioasă. Din moment ce nu menţionează concret care erau inamicii care vizau integritatea statului rus.

Apoi, fostul lider al partidului comunist sovietic a elogiat rolul lui Vladimir Putin, care, „bucurându-se de sprijinul oamenilor, a fost devotat materializării unei agende a stabilizării. Noi am putea dezbate mijloacele prin care acest obiectiv a fost atins şi cu cât succes, dar provocările existenţiale ale Rusiei au fost depăşite în mare parte. ”

Evident că nu într-o manieră democratică.

În acest context, progresul înregistrat în etapa stabilizării a evidenţiat problemele nerezolvate ale Rusiei, pe care doar le-a exacerbat criza financiară globală.

O criză care – scrie Gorbaciov – “nu a dat naştere corupţiei la toate nivelurile guvernului şi nici nu a determinat Rusia să îşi piardă dinamica sa democratică.”

Fostul preşedinte sovietic consideră o eroare concepţia conform căreia Rusia are avantajul unor excepţionale zăcăminte de petrol şi gaze, deoarece se uită realitatea că aceste resurse naturale nu sunt inepuizabile.

Mai mult, chiar şi în condiţii favorabile unor preţuri excepţionale pe piaţa mondială, la livrările de gaze şi petrol, sumele câştigate de Moscova nu au fost utilizate pentru eradicarea sărăciei, care afectează încă zeci de milioane de ruşi.

Apoi, Gorbaciov scrie negru pe alb: „ sunt convins că toate necazurile Rusiei au venit din politică. Avem nevoie de un mediu democratic şi competitiv, de iniţiativă la toate nivelurile, de o societate civilă activă şi un control real public. Numai în astfel de condiţii se vor găsi soluţii la problemele dificile.”

Laureatul Premiului Nobel reaminteşte că, începând din anii 2005-2006, autorităţile ruse au implementat măsuri care au făcut practic imposibile reacţiile la problemele acute din societate.

Deciziile de a anula alegerile directe de guvernatori, de a introduce lista de partid, la votare, de a ridica pragul electoral necesar partidelor pentru a intra în Duma de Stat şi abrogarea cerinţei prezenţei minime la vot – toate însoţite de o manipulare agresivă a alegerilor şi a mass-media – a creat un sistem politic închis la feedback-ul dat de societate.

Consecinţa este şi azi vizibilă. Elita politică a servit doar propriile interese înguste.

Mihail Gorbaciov aminteşte de incendiile violente din vara trecută, de izolarea practică, de atunci, a elitei politice, de activarea bruscă a mişcărilor publice, a jurnaliştilor, ecologiştilor, oamenilor de afaceri şi a cetăţenilor simpli, sătui de imobilismul şi corupţia funcţionarilor publici.

Un eveniment precum cel menţionat a reliefat lupta care devine tot mai dură dintre tendinţele democratice şi cele anti-democratice. Dacă acestea din urmă vor învinge, toate realizările din anii conducerii Rusiei de către Putin, inclusiv stabilitatea „vor fi puse în pericol”, scrie Gorbaciov.

Apoi, în mod surprinzător, laureatul Premiului Nobel a făcut referire la ceea ce scria, despre ameninţarea menţionată, pe blogul său, presedintele rus Dmitri Medvedev, în noiembrie: „Nu este un secret că, începând de la o anumită perioadă, simptomele de stagnare au început să apară în viaţa noastră politică, ca şi ameninţarea unei cotituri în politica internă şi pericolul transformării stabilităţii într-un factor de stagnare.”

Concluzia citată a fost una neaşteptată, pentru Gorbaciov. Care consideră evaluarea lui Medvedev drept dovada înţelegerii de către acesta a faptului că problemele Rusiei sunt înrădăcinate în politica sa, în degradarea partidului de guvernământ, în lipsa unei opoziţii reale şi în lipsa de respect pentru drepturile minorităţilor politice.

Mihail Gorbaciov sugerează că:”Îmbunătăţirea educaţiei trebuie să fie o prioritate de top. Am abordat-o în momentul în care cerinţa constituţională de educaţie universală, liberă, poate deveni o ficţiune. Oamenii se întreabă: Cum se face că, după Al Doilea Război Mondial, guvernul a avut suficienţi bani pentru a asigura o educaţie gratuită, iar astăzi nu?”

Iată de ce, în viziunea fostului lider comunist, agenda anului 2011 va trebui să includă o puternică componentă economică, Rusia având nevoie de un progres bazat pe o modernizare rapidă şi de o economie accelerată de ultimele tehnologii viabile pe mapamond. Deziderate imposibil de atins fără oameni cu o educaţie ştiinţifică adecvată.

Finalul materialului este un sprijin fără echivoc pentru actualul preşedinte rus:”Sunt convins că Medvedev trebuie să devină lider în procesul de elaborare a noii agende publice ruse, şi el trebuie să acţioneze în anul care vine. Societatea îl va sprijini.”

Semnal indirect şi către Putin. Că este bine să rămână premier.

ARTICOL PUBLICAT DE ARENA.MD