S.U.A. A EVALUAT PROGRAMUL NUCLEAR IRANIAN

În vara anului trecut, preşedintele Statelor Unite, Barack Obama a reuşit, în ultimul moment, să oprească bombardarea, de către aviaţia militară israeliană, a facilităţilor nucleare iraniene.

Argumentul decisiv a fost furnizat de serviciul german de spionaj, informaţia fiind concomitent confirmată de CIA şi Mosad. Atunci se estima că, abia la începutul anului 2011, Iranul va avea capacitatea de a produce prima sa bombă nucleară.

Când valul de mişcări protestare, din Orientul Mijlociu, a atins şi capitala iraniană, administraţia americană a fost extrem de atentă la efectele mitingului amplu, organizat de opoziţie şi descurajat de forţele de ordine ale actualului regim de la Teheran.

Ulterior, intenţia marinei militare iraniene de a trimite nave, prin Canalul de Suez, în Marea Mediterană, ţinta reală fiind ameninţarea Israelului, a fost stopată de refuzul Ministerelor de Externe şi al Apărării, din Egipt, de a le permite tranzitul pe traseul menţionat.

După numai 24 de ore, presa americană comenta concluziile unui raport al intelligence-ului naţional, care susţine că Iranul a reluat cercetarea ştiinţifică vizând componentele cheie pentru o armă nucleară.

Noul document nu avansează o dată la care Iranul ar putea avea deja bomba nucleară. Dar confirmă dezbaterile existente, la nivelul oficialilor americani, privind cauza pentru care acum, la Teheran, se pare că se acţionează de o manieră prudentă.

O explicaţie posibilă? Efectul sancţiunilor declanşate şi sprijinite de S.U.A., atât prin intermediul Consiliului de Securitate al O.N.U., cât şi prin decizia propriului guvern.

Directorul faimosului National Intelligence, James R. Cllaper,

crede că Iranul se mai află în stadiul premergător de dezvoltare a procesului de fabricaţie pentru o armă nucleară, şi că, la nivelul liderilor actualului regim iranian, există opinii diferite privind ceea ce ar trebui să se facă în continuare.

Noul raport are o valoare aparte, deoarece reprezintă punctul de vedere al întregii comunităţi de informaţii de peste Ocean, nu doar al unei singure structuri de spionaj.

Pe 16 februarie 2011, cu prilejul audierii sale de către Comitetul pentru intelligence al Senatului S.U.A., James Clapper a declarat că “Iranul are capacitatea ştiinţifică, tehnică şi industrială, pentru a produce, în cele din urmă, arme nucleare.”

Şi vrea să urmeze acelaşi curs, ca Japonia şi alte state, ce sunt considerate “virtuale” puteri nucleare. Adică Teheranul doreşte să construiască toate facilităţile necesare producerii unei bombe nucleare.

Clapper estimează că Iranul ar opri imediat asamblarea si testarea primei sale arme nucleare, dacă ar exista o condamnare pe plan internaţional şi/sau probabilitatea unui atac militar masiv – american, israelian sau combinat, al S.U.A. şi Israelului.

Deocamdată, Iranul neagă că dezvoltă un program de producere a armelor nucleare.

Întârzieri reale, în evoluţia acestui program au fost atribuite şi unor încercări de sabotaj, inclusiv prin utilizarea unui “vierme informatic”, numit Stuxnet, care a cauzat disfuncţionalităţi majore la echipamentele ce deservesc maşinile centrifuge ale instalaţiilor nucleare din centrala de la Natanz.

Inspectorii ONU afirmă că sute de instalaţii aferente programului nuclear au devenit inoperante, ca urmare a atacului, dar, ulterior, Iranul a recuperat, perioada pierdută, remarcabil de repede, cumpărând utilaje noi, cu care a înlocuit pe cele ce nu mai puteau fi folosite.

Directorul National Intelligence, James Cllaper, consideră că, independent de evoluţia cercetărilor iraniene privind producerea unui focos nuclear, Iranul a continuat să realizeze progrese constante în producerea uraniului slab îmbogăţit (LEU), un ingredient cheie în combustibilul necesar reactoarelor nucleare comerciale. Cu o prelucrare ulterioară, LEU poate fi convertit în uraniu puternic îmbogăţit, cel folosit la producerea de bombe nucleare.

Membrii Comisiei Senatului, care l-a audiat pe James Cllaper, au păreri împărţite, mulţi fiind de opinia că Iranul este imun la sancţiunile economice şi deloc sensibil la măsurile paşnice, de descurajare şi stopare a programului său nuclear, în scopuri militare.

Însă atât senatorii republicani, cât şi cei democraţi, prezenţi la audierea amintită, cred că liderii Iranului sunt preocupaţi de efectele bombardamentelor pe care aviaţia militară israeliană este în măsură să le execute asupra centralelor nucleare iraniene.

Şi nu numai asupra acestora…

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

GENERALS GIVE THE EXACT TIME IN CAIRO

* GENERALII DAU ORA EXACTĂ LA CAIRO

Ceea ce se întâmplă în Egipt, interesează, în mod deosebit, pe liderii arabi vizaţi, în continuare, de o campanie specifică modului de a acţiona al „vulturilor americani” – fără menajamente, recurgând la vizibilitate minimă şi eficienţă maximă. Una dublată de o operaţiune tipică de intelligence, ce îşi merită apelativul public – „Principiul dominoului”. Care este orchestrată cu un rafinament superior demersurilor lui Mihail Gorbaciov, de schimbare succesivă a liderilor fostelor state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Acum, Departamentul de Stat, condus de noua Doamnă de Fier, Hillary Diane Rodham Clinton, s-a transformat într-un dispecerat telefonic, de unde sunt sunaţi şi consiliaţi, ziua şi noaptea, în termeni fără echivoc, şefii de stat ce au devenit ţinta unor manifestări populare de protest, într-o succesiune rapidă, care nu este deloc întâmplătoare.

Fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali, din Tunisia, mândria perimată a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, concesiile neaşteptate ale preşedintelui yemenit Ali Abdullah Saleh, abilitatea regelui Iordaniei, Abdullah II bin al-Hussein – cu o evoluţie, pe linie de comandă, în armata britanică -, timiditatea regelui Mohammed al VI-lea al Marocului, aflat, ca şi omologul iordanian, de 12 ani pe tronul înaintaşilor săi, sunt doar câteva reacţii personale, la planul amplu de schimbare nu numai a unor lideri, ce se simţeau bine în postura de conducători pe viaţă, ci şi a modului de evoluţie a statelor respective, conduse, până acum, cu un autoritarism tacit acceptat în comunitatea euroatlantică.

Două state au fost „prinse pe picior greşit”, de tăvălugul schimbărilor petrecute până acum în lumea arabă. Israelul, care este vizibil nedumerit de ce se va întâmpla cu propria sa poziţionare, în relaţiile cu ţările care îşi democratizează viaţa politică. Şi Iranul, captiv iluziilor conducerii religioase, care speră, de o manieră naivă, că viitorii lideri, din statele aflate sub presiunea demonstraţiilor de stradă se vor întoarce cu faţa la Teheran, inspirându-se din ceea ce a fost Revoluţia Islamică în această ţară. Azi, un produs propagandistic desuet.

Refuzul lui Hosni Mubarak, de a demisiona sub presiunea străzii şi a pleca imediat în străinătate, precum omologul tunisian, a fost extrem de util afirmării rolului armatei egiptene. O instituţie condusă inteligent, de către generalii cu conexiuni puternice la Pentagon.

Cel mai bine poziţionat dintre ei, generalul Omar Suleiman, chiar dacă este doar vicepreşedinte şi, în continuare, şeful cupolei informative a Egiptului, este acum recunoscut chiar de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, opozantul Mohamed ElBaradei, drept omul cheie în perioada de tranziţie, cu sau fără Mubarak, ce va urma până la alegerile prezidenţiale.

Egiptenii ştiu că, dincolo de orgoliile diferiţilor aspiranţi la putere, dialogul nemediatizat dintre aceştia a început. Aşa se explică de ce pe 4 februarie, zi declarată iniţial ca aceea a manifestaţiei având drept ţel plecarea forţată a lui Mubarak, nu au mai participat decât 100.000 de manifestanţi, cu 150.000 mai puţin, decât în momentul de vârf al nemulţumirii populare.

Pentru a demonta replica dată de Hosni Mubarak, preşedintelui Barack Obama, la telefon, prin care îl avertiza că, după plecarea sa, vor veni islamiştii la putere, precum s-a întâmplat în Iran, după ce şahinşahul a părăsit Teheranul, administraţia americană a dat asigurări vicepreşedintelui actual, generalul Omar Suleiman, că este de acord ca guvernul supervizat de el, cu sprijinul decisiv al armatei, să preia puterea de la Mubarak, până la organizarea alegerilor prezidenţiale.

Reacţia lui Mohamed ElBaradei, o voce tot mai puternică, de la revenirea sa la Cairo şi alăturarea lui de partea manifestanţilor, a fost una care nu se opune acestei variante, ci perioadei cât ar trebui să dureze tranziţia.

El consideră că nu sunt suficiente cinci luni pentru modificarea Constituţiei şi organizarea de alegeri în luna septembrie. ElBaradei apreciază că graba asta indică neseriozitatea regimului în privinţa asumării schimbărilor necesare.

În opinia sa, tranziţia trebuie să dureze un an de zile, timp suficient pentru ca partidul lui Mubarak să piardă rolul conducător, înainte ca alegeri cu adevărat democratice să fie organizate. Altfel vor fi din nou fraude electorale, reguli favorabile celor ce deţin acum puterea, starea de urgenţă va fi reinstituită şi presa va fi controlată de o manieră strictă.

Generalul Omar Suleiman, vicepreşedintele ţării i-a asigurat pe conaţionalii săi că nu va fi luată nicio măsură represivă împotriva manifestaţiei continue din piaţa Tahrir, acolo unde au murit, până acum, 109 egipteni, în confruntările dure, cu pietre, bâte, grenade incendiare improvizate şi schimburi de focuri, izolate, pe timpul nopţii.

Numai telespectatorii naivi şi jurnaliştii fără o predocumentare serioasă pot crede că Egiptul este sau va fi pradă haosului.

Armata a avut şi are controlul situaţiei. La ora actuală, militarii au instituit puncte de control ale actelor de identitate, împiedicând astfel ca poliţişti în civil sau simpatizanţi ai lui Mubarak să se infiltreze printre demonstranţii pentru libertate.

Pe 4 februarie, dimineaţa, ministrul apărării, mareşalul Hussein Tantawi a efectuat o vizită neaşteptată la trupele staţionate de jur împrejurul pieţei Tahir. El nu a ezitat să stea de vorbă cu manifestanţii şi să le spună că majoritatea solicitărilor lor vor fi îndeplinite, motiv pentru care ar trebui să plece acasă.

Tantawi – în fotografie alături de omologul american, Robert Gates – este primul membru al guvernului care a avut curajul să stea de vorbă cu conaţionalii nemulţumiţi de refuzul iniţial al preşedintelui Hosni Mubarak, de a părăsi puterea.

Generalul Omar Suleiman şi-a declarat public opţiunea atât pentru schimbarea articolelor constituţionale, care vor duce la eliminarea restricţiilor actuale, pentru cei ce vor să candideze, ca independenţi, la alegerile prezidenţiale, cât şi pentru instituirea unor limite clare ale mandatelor prezidenţiale.

Atent la declaraţiile vicepreşedintelui ţării, ElBaradei a cerut şi abrogarea legii pentru situaţii de urgenţă, care oferă forţelor de securitate puteri nelimitate. El a solicitat şi mai multă libertate pentru partidele politice, care să nu mai depindă de voinţa formaţiunii politice guvernamentale. Cea care până acum decidea ce partid să mai existe, sau nu.

Şi ca tacâmul să fie complet, ElBaradei, care ştie ce se vrea peste Ocean, a dat câteva mesaje clare.

Îl respectă pe generalul Suleiman, ca un interlocutor oficial, cu care se pot negocia reperele perioadei de tranziţie. Dar este nevoie de un alt guvern, condus de un consiliu prezidenţial, compus din două-trei personalităţi cu vizibilitate naţională.

Unul dintre membri fiind, obligatoriu, un militar.

Acest triumvirat ar conduce Egiptul, cel puţin un an de zile, până când o nouă constituţie va fi convenită şi redactată.

Generalii nu au comentat propunerea. Dar nici nu au respins-o. Pentru simplul motiv că li se recunoaşte locul şi rostul în menţinerea stabilităţii naţionale.

ANIMAŢIA: VIITORUL JURNALISMULUI?

Prestigioasa revistă TIME a inserat, pe portalul său electronic, o invitaţie la reflecţie, sub forma unui film de desene animate, care se doreşte a fi răspunsul la o întrebare tulburătoare: Animaţia: viitorul jurnalismului?

Din start, privitorul este avertizat că nu e vorba de secvenţe obişnuite, dintr-un scurt metraj de desene animate. De fapt, pentru realizatorii iniţiali, de la Beijing, constituiau o ştire. Vizând lupta autorităţilor centrale cu ceea ce este considerată a fi “partea negativă” a Internetului, cenzurată corespunzător.

Sunt oferite apoi şi alte ştiri ilustrate în acelaşi mod, de la stingerea unui incendiu, într-o companie oarecare, la campania lui Sarah Palin împotriva lui Barack Obama. Ultimul subiect demonstrând, din nou, că la Washington D.C., cercul dur al “vulturilor Americii” nu a renunţat la proiectul “un preşedinte femeie, după unul de culoare”.
Read more »

MOŞ CRĂCIUN ÎN SENATUL S.U.A.

*Pactul Obama-Medvedev

Evenimentul central al penultimei săptămâni din acest an, pe mapamond, a fost, fără îndoială, agitaţia din Washington D.C., cu ecouri vizibile la Moscova, pe tema noului tratat START, vizând armele nucleare.
O prioritate pe agenda publică americană, care nu l-a încântat deloc pe senatorul republican Jim DeMint. Acesta nu este deloc fericit că a trebuit să lucreze pe timpul sesiunii „de raţă şchioapă” a Congresului, deoarece dezbaterea din Senat a fost un disconfort pentru el şi alţi politicieni dornici să obstrucţioneze ratificarea înţelegerii stabilite între preşedinţii american şi rus.

Test decisiv

Încă din luna aprilie a.c., preşedintele S.U.A. a susţinut necesitatea ratificării tratatului de reducere a armelor nucleare convenit cu omologul său rus. Ulterior, Senatul american a fost reticent faţă de intenţia lui Barack Obama.
Ultima şansă rămânea dezbaterea sa înainte de Crăciun, când raportul de forţe este relativ favorabil democraţilor, faţă de cel din luna ianuarie. Atunci republicanii vor deţine o majoritate confortabilă în rândurile senatorilor.
Casa Albă nu a precupeţit nimic din arsenalul politic pe care îl avea la dispoziţie. De la apelurile telefonice personale, ale preşedintelui Obama, către o serie de politicieni republicani influenţi, până la mobilizarea tuturor acelora care au fost secretari de stat şi mai sunt în viaţă, precum faimosul Henry Kissinger şi Condoleezza Rice.
Ca urmare a acestei teribile presiuni, pe 21 decembrie seara, 11 republicani au alăturat voturile lor celor exprimate de democraţi, în favoarea stopării dezbaterilor pe tema noului tratat START şi trecerii la votul decisiv.
Asta nu i-a împiedicat pe cei care nu agreează ratificarea acordului convenit de Barack Obama cu Dmitri Medvedev să îşi menţină preocuparea, reiterată public, că tratatul amintit ar putea afecta programul Statelor Unite vizând amplasarea unui scut antirachetă. Adevărul fiind că i-a deranjat efortul administraţiei americane de a tranşa totul în formula actuală a Congresului, nu în componenţa nouă, din 2011, rezultată în urma recentelor alegeri parţiale.
Insistenţa preşedintelui Obama are un sens logic. Neratificarea noului tratat convenit cu Federaţia Rusă i-ar fi subminat grav nu numai autoritatea de şef al statului, ci şi şansele de a candida, cu succes, pentru obţinerea celui de-al doilea mandat prezidenţial.

Recursul la republicanii moderaţi

Noul tratat START prevede ca Statele Unite şi Federaţia Rusă să îşi reducă astfel armele nucleare, încât, în termen de şapte ani, de la ratificare, fiecare parte să nu dispună mai mult de 1550 de focoase strategice şi 700 de lansatoare nucleare. Vor fi reluate şi inspecţiile la faţa locului, a căror reglementare a expirat in decembrie 2009, când s-a încheiat perioada de valabilitate a tratatul anterior START.
Partea surprinzătoare a acestui nou demers prezidenţial, în legislativul american? După ce săptămâna trecută, preşedintele Obama a obţinut o înţelegere cu republicanii, pe tema tăierii unor taxe, acum pare să fi consolidat tentativa sa de a crea o coaliţie de facto cu republicanii moderaţi din Congresul american.

Pentru a-i convinge de bunele sale intenţii, Barack Obama nu a ezitat să adreseze o scrisoare mai multor senatori republicani. Una în care a reiterat angajamentul său, conform căruia vor fi alocaţi 85 miliarde de dolari programului de modernizare a complexului naţional de arme nucleare. Sumă suficientă pentru asigurarea întreţinerii şi eficienţei arsenalului nuclear.

În misiva sa, preşedintele Obama scria negru pe alb:”Recunosc că modernizarea nucleară impune investiţii pe termen lung, în plus faţă de creşterea actuală a bugetului anual. Acesta este angajamentul meu în faţa Congresului, că administraţia mea va urmări concretizarea acestor programe şi capabilităţi, atâta timp cât eu sunt preşedinte.”
Un mesaj care nu a rămas fără efect. Dovadă fiind declaraţia senatorului republican Alexander, care a precizat că, după anunţul public al preşedintelui Obama, de a susţine modernizarea arsenalului nuclear, el nu mai are reţineri de a vota în favoarea Tratatului START.
Şi cunoscutul senator democrat, din statul Massachusetts, John Kerry, a adresat scrisori şi a făcut declaraţii de presă menite să risipească îngrijorările vizând impactul prevederilor tratatului START asupra apărării antirachetă, a modernizării nucleare şi a verificărilor periodice.
Până şi vicepreşedintele Joe Biden şi secretarul de stat Hillary Rodham Clinton au recurs la o vizită neaşteptată la Senatul american, pentru a sta de vorbă cu senatorii reticenţi la aprobarea acordului convenit cu partea rusă.

Sensibilitatea Moscovei

Ca de obicei, când există o situaţie delicată pentru politica externă rusă, este scos la înaintare ministrul de resort, Serghei Lavrov, expert în avertismente dure. Şi acum, prin intermediul agenţiei de ştiri Interfax, şeful diplomaţiei Rusiei a atras atenţia – vizându-i indirect pe senatorii republicani ostili ratificării noului tratat – că textul deja convenit „nu poate fi subiect de noi negocieri. Înţelegerea stabilită prin START, care a fost scrisă pe baza unei parităţi stricte, respectă integral interesele Rusiei şi Statelor Unite.”
Lavrov, în stilul său, amintind de epoca lui Brejnev, nu a ezitat să afirme că orice schimbare a textului noului tratat privind dezarmarea nucleară, nu va face decât să anuleze înţelegerea iniţială dintre Barack Obama şi Dmitri Medvedev.
Cum generalii ruşi sunt mai atenţi la ceea ce afirmă Pentagonul, amiralul Mike Mullen, şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, a adresat o scrisoare liderilor democraţi şi republicani din Congresul S.U.A. solicitând ratificarea:”Acest tratat îmbunătăţeşte capacitatea noastră de a face ceea ce armata a fost desemnată să îndeplinească: protejarea şi apărarea cetăţenilor Statelor Unite. Sunt încrezător în succesul său, precum şi în garanţiile sale. Cu cât mai repede este ratificat, cu atât mai bine.”
Presa rusă, de miercuri, 22 decembrie a.c., consemna, înaintea votului final, din Senatul S.U.A., că 70% dintre americanii participanţi la un recent sondaj, pe tema aprobării sau respingerii noului Tratat START, doresc ratificarea sa.
Una care restartează şansele pentru un al doilea mandat prezidenţial, atât ale lui Barack Obama, cât şi acelea ale lui Dmitri Medvedev, parteneri în efortul comun de a promova moderaţia în politica externă.

MATERIAL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

VIITORUL CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC

* PENTRU CINE BAT CLOPOTELE BASARABIEI?

MATERIAL PRELUAT PE BLOGUL PREŞEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA

ARTICOL PUBLICAT ŞI DE ROMANIAN GLOBAL NEWS

Din 29 noiembrie a.c., entitatea republicană, dintre Prut şi Nistru, unde limba oficială este una a Uniunii Europene, respectiv româna, va lua direcţia vest, cu acordul tacit al Kremlinului.
O asemenea frază poate părea aberantă. Doar este cunoscută reacţia conaţionalilor, din cel de-al doilea stat românesc, la referendumul menit a tranşa chestiunea alegerii viitorului preşedinte al Republicii Moldova.
Tinerii au taxat atunci, prin absenţa de la vot, guvernarea Alianţei pentru Integrare Europeană, pentru întârzierea aplicării unor măsuri radicale, iniţial asumate, la preluarea puterii de la comunişti.
S-a schimbat ceva între timp?

Vaporul fără căpitan

Jurnalista Victoria Ungureanu, din Chişinău, ne-a declarat: „Republica Moldova este vaporul fără căpitan, iar ziua de 28 noiembrie poate fi aceea în care se vor decerna învingătorilor medaliile democraţiei. Altfel, viitorul republicii va fi marcat de izbânda asasinilor acesteia. După alegeri, Republica Moldova trebuie să fie condusă de oameni dornici să schimbe în bine viaţa cetăţenilor. Şi care să aducă mamele şi taţii acasă. Plecaţi fiind acum, din cauza unei guvernări anterioare iresponsabile. Republica Moldova merită să nu mai fie o ţară săracă, cu oameni care nu se pot realiza ca personalităţi aici, acasă. Guvernanţii trebuie să-şi iubească poporul. Şi să insufle optimism cetăţenilor, prin asigurarea unei stabilităţi politice, prin oferirea unor posturi de muncă, a unui salariu suficient, pentru asigurarea unui trai fără griji, ca să nu mai persiste întrebarea: cum va fi mâine? Republica Moldova trebuie să găsească, încetul cu încetul, un antidot crizelor cu care se confruntă. Republica noastră, la cei 19 ani ai săi, este ca un tânăr rebel, ce mai are nevoie de sfatul şi încurajările celor din jur. Hai Moldova! Fruntea sus!”

Nimeni nu va obţine majoritatea voturilor

Scriitoarea basarabeană Maria Augustina Hâncu este mai rezervată în afirmaţii:”Cetăţenii şi-au pierdut încrederea în clasa politică. A demonstrat-o eşecul referendumului din 5 septembrie 2010. După alegerile repetate din 29 iulie 2009, Alianţa pentru Integrare Europeană a guvernat statul mai bine de un an. De ce A.I.E. nu a întreprins nimic pentru a curăţa vechiul sistem comunist de funcţionari corupţi şi incompetenţi, când mii de tineri recent absolvenţi ai universităţilor din ţară şi de peste hotare sunt în şomaj sau pe cale de a emigra? De ce nu au fost elucidate crimele din 7 aprilie 2009 şi nu sunt traşi la răspundere autorii represiunii din acea zi, cum s-a promis? De ce nu s-a ieşit din componenţa Comunităţii Statelor Independente, ca urmare a dorinţei de integrare în Uniunea Europeană? Asemenea neîmpliniri au diminuat încrederea tinerilor în schimbarea promisă! La 28 noiembrie a.c. niciun partid nu va obţine majoritatea voturilor. Sper ca Partidul Comuniştilor să rămână în opoziţie. Republica Moldova nu va fi mai orientată spre Europa atâta timp cât discipolul Kremlinului, Marian Lupu, dar şi admiratori ai lui Putin, precum Vlad Filat, Valeriu Pasat, Diacov influenţează acţiunile A.I.E. Adevărata schimbare va fi peste patru ani, la următorul scrutin electoral. Timp în care este necesară o apropiere de România, Polonia, Ţările Baltice, fraţii noştri de suferinţă, victime şi acestea ale opresiunii comuniste. Aceste conexiuni vor contribui la integrarea europeană a statului nostru.”

Omnipotenţa Vladimirilor…

Damian Hâncu este unul dintre tinerii bătuţi sălbatic pe 7 aprilie 2009. Cu pumnii şi picioarele. De „naziştii” lui Voronin. El crede că:”Adevărata testare a convingerilor politice a A.I.E. s-a văzut la 28 iunie 2010, când preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, pentru a comemora 70 de ani de la nefasta zi de 28 iunie 1940, a semnat decretul prin care o declara Ziua Ocupaţiei Sovietice, după exemplul statelor baltice. Ceilalţi lideri ai A.I.E. şi-au manifestat cu agresivitate dezacordul faţă de actul semnat. În ce priveşte alegerile parlamentare din 28.11.2010, există riscul revenirii comuniştilor la putere, pentru că membrii A.I.E., timp de un an de zile nu au scos comunismul în afara legii. O decizie ce putea fi până acum luată şi deveni reală, din moment ce A.I.E. avea 51 de mandate. Imobilismul Alianţei este perceput ca o slăbiciune de către comunişti. Faptul că, Marian Lupu stopează orice iniţiativă de apropiere faţă de Occident – ultimul exemplu fiind delimitarea de scrisoarea recentă a preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, adresată prin secretarul general al NATO către liderii Alianţei, reuniţi săptămâna trecută la Lisabona -, compromite A.I.E. în ochii alegătorilor din Republica Moldova. Din păcate, fosta republică sovietică dintre Prut şi Nistru este acum condusă de trei clanuri politice şi de afaceri. Este vorba de Troika Vladimirilor – Vladimir Voronin, Vladimir Plahotniuc şi Vladimir Filat, toţi cu legături strânse la Moscova. Asta fără să luăm în calcul şi influenţa „părintelui spiritual”, ex-KGB-istul de la Moscova, actualul mitropolit al Moldovei, Vladimir. Aceşti politicieni sunt reticenţi şi agresivi la iniţiativele de aderare la NATO şi UE. Ei dirijează viaţa politică şi economică a statului românesc dintre Prut şi Nistru. Dar se autodefinesc europeni, oneşti, patrioţi! Biata Basarabie, pentru care s-au sacrificat atâţia români…”

Ce nu mai poate face Kremlinul

O şansă a lui Barack Obama de a fi reales pentru un al doilea mandat este menţinerea Federaţiei Ruse în postura de partener predictibil, cu deschidere pentru soluţionarea prin dialog a problemelor bilaterale. O formulare în acest sens fiind stipulată şi în documentul convenit de liderii statelor membre ale NATO, la Summitul de la Lisabona.
O posibilitate a lui Dmitri Medvedev de a obţine şi următorul mandat la Kremlin este condiţionată de consolidarea relaţiilor de colaborare cu Statele Unite, liderul Alianţei Nord-Atlantice. Şi pentru asta trebuie să dovedească, comparativ cu predecesorul său, că este predictibil.
Deci este nevoit să respecte decizia NATO de a asigura securitatea Republicii Moldova. În consecinţă, ameninţarea cu o intervenţie militară, sau organizarea de manifestaţii pro-comuniste ies din logica raporturilor actuale între Casa Albă şi Kremlin.
Cine va fi ales preşedinte al celui de-al doilea stat românesc, dacă va suna mai întâi pe omologul de la Kremlin, va fi întrebat candid:”Casa Albă ce spune?”