S.U.A. A EVALUAT PROGRAMUL NUCLEAR IRANIAN

În vara anului trecut, preşedintele Statelor Unite, Barack Obama a reuşit, în ultimul moment, să oprească bombardarea, de către aviaţia militară israeliană, a facilităţilor nucleare iraniene.

Argumentul decisiv a fost furnizat de serviciul german de spionaj, informaţia fiind concomitent confirmată de CIA şi Mosad. Atunci se estima că, abia la începutul anului 2011, Iranul va avea capacitatea de a produce prima sa bombă nucleară.

Când valul de mişcări protestare, din Orientul Mijlociu, a atins şi capitala iraniană, administraţia americană a fost extrem de atentă la efectele mitingului amplu, organizat de opoziţie şi descurajat de forţele de ordine ale actualului regim de la Teheran.

Ulterior, intenţia marinei militare iraniene de a trimite nave, prin Canalul de Suez, în Marea Mediterană, ţinta reală fiind ameninţarea Israelului, a fost stopată de refuzul Ministerelor de Externe şi al Apărării, din Egipt, de a le permite tranzitul pe traseul menţionat.

După numai 24 de ore, presa americană comenta concluziile unui raport al intelligence-ului naţional, care susţine că Iranul a reluat cercetarea ştiinţifică vizând componentele cheie pentru o armă nucleară.

Noul document nu avansează o dată la care Iranul ar putea avea deja bomba nucleară. Dar confirmă dezbaterile existente, la nivelul oficialilor americani, privind cauza pentru care acum, la Teheran, se pare că se acţionează de o manieră prudentă.

O explicaţie posibilă? Efectul sancţiunilor declanşate şi sprijinite de S.U.A., atât prin intermediul Consiliului de Securitate al O.N.U., cât şi prin decizia propriului guvern.

Directorul faimosului National Intelligence, James R. Cllaper,

crede că Iranul se mai află în stadiul premergător de dezvoltare a procesului de fabricaţie pentru o armă nucleară, şi că, la nivelul liderilor actualului regim iranian, există opinii diferite privind ceea ce ar trebui să se facă în continuare.

Noul raport are o valoare aparte, deoarece reprezintă punctul de vedere al întregii comunităţi de informaţii de peste Ocean, nu doar al unei singure structuri de spionaj.

Pe 16 februarie 2011, cu prilejul audierii sale de către Comitetul pentru intelligence al Senatului S.U.A., James Clapper a declarat că “Iranul are capacitatea ştiinţifică, tehnică şi industrială, pentru a produce, în cele din urmă, arme nucleare.”

Şi vrea să urmeze acelaşi curs, ca Japonia şi alte state, ce sunt considerate “virtuale” puteri nucleare. Adică Teheranul doreşte să construiască toate facilităţile necesare producerii unei bombe nucleare.

Clapper estimează că Iranul ar opri imediat asamblarea si testarea primei sale arme nucleare, dacă ar exista o condamnare pe plan internaţional şi/sau probabilitatea unui atac militar masiv – american, israelian sau combinat, al S.U.A. şi Israelului.

Deocamdată, Iranul neagă că dezvoltă un program de producere a armelor nucleare.

Întârzieri reale, în evoluţia acestui program au fost atribuite şi unor încercări de sabotaj, inclusiv prin utilizarea unui “vierme informatic”, numit Stuxnet, care a cauzat disfuncţionalităţi majore la echipamentele ce deservesc maşinile centrifuge ale instalaţiilor nucleare din centrala de la Natanz.

Inspectorii ONU afirmă că sute de instalaţii aferente programului nuclear au devenit inoperante, ca urmare a atacului, dar, ulterior, Iranul a recuperat, perioada pierdută, remarcabil de repede, cumpărând utilaje noi, cu care a înlocuit pe cele ce nu mai puteau fi folosite.

Directorul National Intelligence, James Cllaper, consideră că, independent de evoluţia cercetărilor iraniene privind producerea unui focos nuclear, Iranul a continuat să realizeze progrese constante în producerea uraniului slab îmbogăţit (LEU), un ingredient cheie în combustibilul necesar reactoarelor nucleare comerciale. Cu o prelucrare ulterioară, LEU poate fi convertit în uraniu puternic îmbogăţit, cel folosit la producerea de bombe nucleare.

Membrii Comisiei Senatului, care l-a audiat pe James Cllaper, au păreri împărţite, mulţi fiind de opinia că Iranul este imun la sancţiunile economice şi deloc sensibil la măsurile paşnice, de descurajare şi stopare a programului său nuclear, în scopuri militare.

Însă atât senatorii republicani, cât şi cei democraţi, prezenţi la audierea amintită, cred că liderii Iranului sunt preocupaţi de efectele bombardamentelor pe care aviaţia militară israeliană este în măsură să le execute asupra centralelor nucleare iraniene.

Şi nu numai asupra acestora…

UN PAPAGAL: FRANCESCO ZANNINI

Opinia publică de la marginea Noului Imperiu Roman, cu capitala, teoretică, la Bruxelles şi cea reală, la Washington D.C, nu este altceva decât o… turmă de mânuitori ai telecomandei, de la un post lacrimogen, la altul eterogen, până la miezul nopţii, apoi de la unul cu scene evident copulative, la altul de reluare al unor emisiuni în care invitaţii se miră, moderatoarea ţipă impotenţa partenerului de viaţă, iar un coleguţ, plantat de intelligence, o temperează tandru.

Asta este expresia contemporană a celebrei sintagme „proşti, dar mulţi!”. În traducere, fără menajamente: “telespectatori manipulabili, dar contribuabili!”

Rândurile de mai sus sunt perfect justificate de aberaţiile unuia dintre italienii dedaţi la bucuriile carnale oferite de frişca unor est-europene, precum româncele arzoaice, mândre şi orgolioase, nevoie mare, acasă, şi degrabă lăsătoare de nuri în deplasare…

„Băieţandrul” uitat printre vrafuri de euro se numeşte Francesco Zannini. Nu are mustaţă. Pare dominat de nevastă. Şi probabil fuge la mama lui, ca orice bărbăţel latin, de fiecare dată când este bătut, cu sucitorul, de o soţie neostoită, când trebuie…

Ca orice italian, dornic de glorii pasagere, aparentul expert în islam, mister Francesco, a simţit nevoia să folosească valurile sociale, deloc întâmplătoare, din lumea arabă, pentru a veni, cu propriile iluzii, în faţa unor gazetari/guguştiuci – plătiţi de redacţii total afone la realităţile Orientului Mijlociu.

Ce zice domnul Francesco Zannini? Că protestele recente, dintr-o serie de state arabe, au numai aspecte pozitive. Chiar dacă nu au lideri notabili!

Acelaşi Francesco – nume de perdant etern în faţa semenelor sale -, emite teza că procesul de democraţie, în lumea arabă, va fi unul îndelungat şi va dura ani de zile.

O frază care mă duce cu gândul la Congresul al XIV-lea al partidului lui Nicolae Ceauşescu, când totul era roz bombon, deşi au urmat zile sângerose, cu ton şi semiton…

După 1989, până acum, nu am întâlnit un mincinos mai mare, decât acest Francesco Zannini, oficial un expert în islam, la Institutul Pontifical pentru Studii Arabe şi Islamice, din Roma.

Un papagal, de modă nouă, care are tupeul să susţină:”Revoltele şi mişcările care au dus la căderea guvernelor din Tunisia şi Egipt sunt fapte pozitive şi interesante.

Acestea au fost generate de jos şi manifestanţii nu au demonstrat sub steagul Islamului sau motivaţi de sentimente anti-occidentale.”

Şi ca distinsa sa expertiză să fie pusă la înălţimea valorii reale, Francesco consideră că modificările importante care afectează naţiunile arabe sunt încă…greu de interpretat!

Cu o apetenţă maladivă pentru pronosticurile vagi, Zannini consideră că rezultatele şi speranţele generate de răscoalele, de până acum, din unele state arabe, rămân…nesigure. El nu ezită să afirme că „mişcările declanşate nu au încă lideri şi procesul spre democraţie este încă lung.”

Pentru ca năuceala dorită să fie cât mai mare, italianul, ce se şi vede în vârful unei piramide, explică, ca orice pedagog occidental: ”În Egipt sunt multe partide, dar acestea au rămas, pentru totdeauna, în afara vieţii politice. Sunt greu de dinamizat şi de determinat să se organizeze singure. În Tunisia, după plecarea, pe calea aerului, a preşedintelui Ben Ali, există un vacuum de putere. În alte ţări, cum ar fi Bahrain şi Yemen, există pericolul ca autorităţile să fie eliminate, fără ca nimeni să ştie cine le va lua locul. Chiar dacă alegerile au avut loc, vor trece ani de zile până când aceste ţări ar putea ajunge la o stabilitate reală. ”

Sigur că, stimulaţi de revoltele, deloc întâmplătoare, din Tunisia şi Egipt, bărbaţi în putere, din Yemen, Bahrain

şi Libia au ieşit în stradă pentru a cere reforme democratice şi pentru a pune capăt regimurilor existente.
Cameramanii occidentali au transmis imagini live/în direct cu miile de oameni ce au demonstrat la Sanaa, capitala Yemenului, strigând lozinci împotriva preşedintelui Saleh, văzut ca un dictator al poporului său.

Iar în Bahrain, mii de oameni au luat parte la funeraliile celor patru manifestanţi ucişi de către forţele de securitate, în timpul ciocnirii cu demonstranţii ieşiţi pe străzile capitalei Manama, în număr foarte mare.
În Libia, patria celui mai longeviv dictator arab, activiştii pentru drepturile omului au declarat că cel puţin 24 de conaţionali au fost ucişi pe timpul protestelor din ultimele zile, dintr-o serie de oraşe.

Concomitent, demonstranţii din Egipt continuă presiunile publice asupra regimului militar, pentru a implementa reformele democratice promise după demisia lui Hosni Mubarak.

Culmea demagogiei zonale a constituit-o discursul celui considerat liderul spiritual al organizaţiei deloc paşnice „Fraţii musulmani”, inconfundabilul Yusuf al-Qaradawi.

Acest Păcălici local, îmbătat de propriile iluzii, a bătut câmpii cu graţie, afirmând că revoltele începute pe 25 ianuarie a.c. sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât expresia unei “revoluţii a tuturor egiptenilor, musulmani şi creştini”.

Şi ca iluzia naţională să aibă sigiliul suprem, el a cerut armatei să numească un nou guvern, în locul executivului actual, pe care l-a descris ca fiind corupt şi criminal.

Toate aceste comentarii vor fi stârnit hohote de râs, greu de stăvilit, la sediul elegant al C.I.A..
Transmise live/în direct la serviciul de spionaj israelian – Mosad. Pentru conformitate. Strict profesională.

MATERIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

ARMY TO THE POWER

*Armata la putere

– ARTICOL SCRIS PE 9.02.2011
ŞI PUBLICAT ÎN EDIŢIA PRINT
A SĂPTĂMÂNANLUI ZIUAVECHE.RO
PE 11 FEBRUARIE.

Un general octogenar îmi spunea zilele trecute:”Spre deosebire de Ceauşescu, Mubarak nu a înfruntat mulţimea, nu şi-a ostilizat armata şi îşi pregăteşte liniştit retragerea la pensie”.

Succesorul agreat de Israel

O depeşă diplomatică, ce trebuia să fie declasificată pe 29 august 2018, a fost dezvăluită acum presei, pentru ca lumea să înţeleagă că nimic nu este întâmplător, din ceea ce se petrece în Egipt.
Esenţa acestui document, emis la 29.08.2008, se focalizează pe concluziile unei vizite a ministrului israelian al apărării, Ehud Barack, care a avut atunci oportunitatea să poarte dialoguri succesive cu preşedintele Mubarak, cu şeful cupolei informative egiptene, generalul Suleiman şi cu ministrul apărării, mareşalul Tantawi.
Delegaţia israeliană a fost „şocată” de efectele vârstei înaintate asupra şefului statului egiptean. Cele mai substanţiale dialoguri s-au purtat cu Omar Suleiman.
De altfel, între Ministerul Apărării al Israelului şi Serviciul General de Informaţii al Egiptului funcţiona, încă din acea vreme, o legătură telefonică directă, pentru situaţii de urgenţă sau de criză în relaţiile bilaterale.
Au contat, în suita convorbirilor avute de Ehud Barack cu oficialii egipteni, desele consultări cu locţiitorul generalului Suleiman, Mohammed Ibrahim.
Şi acest detaliu a generat convingerea israelienilor că „Suleiman pare să fie persoana care va deveni preşedintele interimar, dacă Mubarak moare sau devine incapabil” de a mai conduce ţara.
Conform emitentului depeşei citate, ambasada americană în capitala israeliană:”nu este nicio îndoială că perspectiva cea mai confortabilă pentru Israel este aceea ca succesorul lui Mubarak să fie Omar Suleiman”.
Interesul strategic comun, pentru guvernele israelian şi egiptean fiind acela de a stopa expansiunea influenţei iraniene în regiune, ambele executive având o viziune comună în privinţa ameninţării reprezentate de programul nuclear iranian.

Ce cred americanii?

Un sondaj realizat peste Ocean, între 2 şi 7 februarie a.c., de către “The Pew Research Center for the People& the Press” şi dat publicităţii pe 8.02.’10 indică faptul că nu există un consens printre cetăţenii Ţării Libertăţii, asupra modului în care protestele îndelungate din Egipt vor afecta Statele Unite.
58% dintre americanii care au participat la acest sondaj au afirmat că protestele manifestanţilor egipteni nu vor avea un efect prea mare, în timp ce 36% cred exact contrariul, iar 22% nu au dat niciun răspuns.
Din minoritatea care crede că protestele vor avea un efect asupra SUA, aproape de două ori mai mulţi americani susţin că impactul demonstraţiilor de la Cairo va avea un impact mai degrabă negativ, decât pozitiv: 28% versus 15%.
Această lipsă de consens naţional se reflectă şi în ceea ce priveşte aprecierea modului în care Casa Albă a gestionat criza egipteană. O majoritate, de 57%, declară că administraţia Obama a reacţionat corect la evoluţia situaţiei din Egipt, în timp ce un număr mai mic de americani afirmă că administraţia a arătat prea mult sprijin, respectiv 12%, sau sprijin prea puţin, tot 12%, pentru protestatari.
Acest sondaj naţional, a fost efectuat de „Pew Research Center” în rândul a 1385 de adulţi. 48% dintre ei spun că au auzit multe despre protestele antiguvernamentale din Egipt, dar 52% au recunoscut că, despre acest subiect, au informaţii minime sau deloc.

Deziluzie la Teheran

Presa iraniană semnalează întâlnirile generalului Suleiman cu reprezentanţii grupurilor de opoziţie din Egipt, inclusiv cu cei ai “Fraţilor Musulmani”. Context în care vicepreşedintele egiptean a făcut noi concesii, precum libertatea presei şi eliberarea celor reţinuţi pe parcursul ultimelor proteste violente.
Cu toate acestea, Omar Suleiman este considerat la Teheran un personaj negativ. Care a avut un rol cheie într-un program controversat, de predări al CIA, în care o serie de terorişti, pentru americani/luptători în Războiul Sfânt, pentru iranieni, au fost arestaţi în ţări diferite, fără respectarea procedurilor legale şi supuşi la interogatorii dure.
În capitala iraniană se ştie opinia diplomaţilor americani, care îl descriu pe vicepreşedintele egiptean drept un pragmatic, cu viziune şi influenţă.
Cu evidentă deziluzie, televiziunea de stat iraniană a menţionat că pentru militarii Egiptului este importantă existenţa regimului actual, sub conducerea lui Suleiman, singura garanţie vizibilă că SUA va continua să ofere aproximativ 1,3 miliarde de dolari, ca ajutor militar, în fiecare an. O sumă condiţionată de menţinerea păcii cu Israelul, la care a contribuit substanţial şi generalul Omar Suleiman.
Conducerea iraniană crede că afirmarea poziţiei americane, de a sprijini un guvern de tranziţie supervizat de vicepreşedintele actual, poate duce la situaţia în care generalii egipteni vor prelungi perioada trecerii de la autoritarism la democraţie şi chiar amâna, sine die, alegerile dorite de opoziţie.
„În timp ce negocierile continuă între reprezentanţii regimului actual şi adversarii săi – observă oficiosul guvernamental „Cotidianul Iranului” -, armata îşi consolidează puterea în linişte. Oricare ar fi rezultatul discuţiilor, Mubarak va rămâne la putere până când liderii militari vor fi siguri că anumite interese politice şi economice sunt securizate.”

Acelaşi principiu

Sintagma “Principiul dominoului” este acum utilizată atât în comentariile de peste Ocean – ale analiştilor care sunt conştienţi că administraţia Obama este departe de a fi avut doar un rol de spectator al mutaţiilor din lumea arabă, fiind, de facto, generatorul acestora -, cât şi în acelea ale visătorilor din Lumea Arabă, ce au iluzia că asistă la o revoluţie extinsă, dintr-un stat autoritar într-altul similar.
O concluzie comună, a celor două categorii de observatori ai mutaţiilor survenite în Tunisia, Yemen şi Egipt? Toţi şefii de stat, din Maroc până în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, aflaţi de ani îndelungaţi la conducerea ţărilor proprii ştiu acum că sunt vizaţi de valul democraţiei – varianta occidentală/revoltei populare – versiunea islamistă.
Occidentalii şi islamiştii sunt la fel de …sătui, de „faraonii”, mai mari sau mici, aflaţi acum pe tronurile regale sau jilţurile prezidenţiale.

Şi unii şi alţii omit să afirme ce îi interesează cel mai mult. Petrolul din subsolul arab. Fără de care nu se mişcă un tanc, un portavion sau avion de vânătoare.
Cu, sau fără semilună, pe drapelul naţional.

UNDER THE EAGLE’S WING

* SUB ARIPA VULTURULUI

Autorul cărţilor ”Sub aripa vulturului: O strategie naţională de Securitate a Statelor Unite pentru anul 2009” şi „Restaurarea Republicii: Idealul Jeffersonian în America secolului al 21-lea” este senatorul Gary Hart.

Acesta a avut temeritatea să formuleze o întrebare incomodă:
„De ce CIA conduce operaţiuni militare, „sub acoperire”, în Afganistan, în timp ce Pentagonul are la dispoziţie cea mai mare parte a bugetului de informaţii, estimat la 80 miliarde dolari?”

Răspunsul pe care îl oferă, ca un parlamentar cu o experienţă notabilă în Comisia Senatului pentru Serviciile Armatei şi Comisia Senatului pentru Supravegherea Serviciilor de Informaţii, nu este, din păcate, unul convingător. Pentru simplul motiv că Gary Hart presupune că ar fi vorba de “o confuzie în rolurile şi misiunile” celor două structuri.

Senatorul crede că “a fost un argument plauzibil pentru acest tip de confuzie în timpul Războiului Rece, zile când am folosit serviciile clandestine să efectueze operaţiuni în ţări din lumea a treia, unde uniforma militară ar fi declanşat o confruntare directă cu Uniunea Sovietică.”

Dar asta era legenda valabilă cu două decenii în urmă.

Urmează o interogaţie deloc naivă, rod al presiunilor unei zone uşor de depistat, din lectura atentă a întrebării: „Nu ar avea mai mult sens, acum, ca doar CIA să colecteze şi să analize informaţii, de pildă, pe probleme cum ar fi dacă revolta populară din Tunisia s-ar putea răspândi în Egipt, iar Pentagonul să îşi focalizeze atenţia pe efectuarea atacurilor cu drone, la frontiera dintre Afganistan şi Pakistan – presupunând că asta vrea comandantul-şef ( preşedintele S.U.A.) să se facă?”

Răspunsul simplu şi evident este categoric NU.

În nicio ţară din lume, chiar peste Ocean, unde funcţionează cea mai puternică cupolă informativă, în subordinea locatarului oficial de la Casa Albă, schimbul ordonat de informaţii nu se face pe bază de încredere, ci de verificare automată, suplimentară, prin structurile şi agenţii proprii, din punctele de interes geopolitic, pe mapamond.

Neîncrederea instinctivă şi „verificarea la sânge” a oricărui set de date, fiind, de fapt, cheia succesului unei viitoare operaţiuni de intelligence.

Înduioşătoare pare constatarea senatorului Gary Hart, că forţele speciale americane – indiferent de specificul misiunilor pentru care au fost organizate şi denumite, precum Delta Force, Rangers, Seals, Air Force Special Force – sunt foarte bine antrenate. Şi capabile să deruleze operaţiuni sub acoperire, peste hotare, „în multe cazuri, cu personal ce poartă haine tipice localnicilor şi călăreşte catâri”.

Uşor ironic, mister Hart îşi afirmă disponibilitatea de a primi orice consiliere, pe această temă, în mod special din partea celor care au experienţă în organizarea de operaţiuni sub acoperire. Profesionişti capabili să îi explice de ce principala agenţie americană de informaţii desfăşoară operaţiuni clasificate, care nu (mai) sunt secrete. Timp în care Pentagonul le dublează, chiar le triplează, cu acţiunile proprii, deşi, teoretic, iniţiativele sale ţin de “ceea ce face sau ar trebui măcar să facă o agenţie de informaţii”.

Apoi, senatorul trage de manşa propriei sale imaginaţii şi crede că pune punctul pe „i” , în felul său, de contribuabil ce vede bani cheltuiţi de instituţii diferite, în acelaşi scop:”dacă CIA ar lăsa armata să desfăşoare operaţiuni clandestine, în loc să se concentreze pe misiunile sale principale, probabil că am obţine informaţii mai bune din asemenea acţiuni. Şi am putea economisi nişte bani, la nivelul uriaşei structuri americane de informaţii”.

“Nice try!/Frumoasă încercare!” o fi exclamat, citind rândurile de mai sus, Leon Edward Panetta, directorul CIA, care are în subordine un minimum de 20.000 de agenţi.

Senatorul Hart persistă în eroare, atunci când crede că este vorba de un joc operaţional, între Pentagon şi CIA. Agenţia Centrală de Informaţii derulând, în continuare, operaţiuni în Afganistan şi Pakistan, considerate teatre de operaţiuni militare, de către Departamentul Apărării.

El îşi încheie eseul dedicat rivalităţii tradiţionale, dintre serviciile secrete, cu o întrebare retorică, dar memorabilă:

“Deci, pe baza cărei teorii efectuează CIA aceste operaţiuni şi nu Forţele Speciale ale armatei?”

Lumea de azi, ca şi aceea de ieri, nu este doar o succesiune a arealurilor în alb şi negru. Zona gri, de intelligence, este utilizată ca parte a forţelor şi mijloacelor alocate de un stat pentru a câştiga o campanie militară. Cu atât mai mult acolo unde inamicul nu poartă uniforme distinctive, nu duce lupta în tranşee şi acţionează prin trimiterea propriilor combatanţi în mulţimea de localnici îngenunchiată de sărăcie, absenţa locurilor de muncă, foamete şi frică de un viitor incert.

După cafeaua servită iniţial la… Pentagon, senatorul Gary Hart ar trebui să o testeze şi pe aceea de la sediul – la fel de impresionant –, al CIA.

Cele două instituţii ale SUA, fiind complementare, într-un angrenaj comandat, deseori, pe bază de ordine secrete, clasificate pe perioade mari de timp, de însuşi Preşedintele ţării – nume de cod EAGLE ONE.

BASARABIA – SUB PROTECŢIA NATO

Jurnalistul VASILACHE GHENADIE, din Chişinău, mi-a trimis un articol inedit, scris cu o luciditate remarcabilă. El l-a intitulat “NATO: între Moldova și Rusia”. Ceea ce exprimă o nouă realitate, anunţată public la Summitul Alianţei Nord-Atlantice de la Lisabona.

Iată analiza confratelui Vasilache Ghenadie, un condeier cu o ironie bine temperată şi o viziune notabilă:

Pentru comuniștii pro-moscoviți, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o sperietoare, în perioada luptei pentru putere. Pentru liberali – o soluție de soluționare a conflictului transnistrean, în perioada reformelor democratice, și aderare ulterioară la UE.

Alianța Nord-Atlantică este percepută de partidul comuniștilor, de la un timp încoace, ca o unealtă de manipulare a cetățenilor Republicii Moldova, deoarece aderarea la NATO reprezintă un moment sensibil în politica externă a țării. Lipsa unui mesaj clar din partea partidelor de guvernare a dus la incertitudine, folosită cu iscusință de opoziție.

Chiar comuniștii au declarat franc, în cadrul Conferinței Extraordinare a Statelor Părți la Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) din 2007, exact atunci când Voronin s-a certat cu Kremlinul, iar consilierul său Mark Tkaciuc a divulgat CIA toate subtilitățile Memorandumului Kozak (din acel moment fiind înalt apreciat de serviciile secrete americane și israeliene, dar acumulând mai mulți dușmani la Moscova ), că Republica Moldova percepe Tratatul FACE, citez declarația ex-ministrului adjunct al AEIE, Eugenia Chistruga: ”drept piatra unghiulară a securității europene, o garanție importantă a securității naționale”, sprijinind necesitatea ratificării Tratatului FACE Adaptat, semnat în 1999.

PCRM încearcă astăzi să sublimeze politicile sale pro-rusești și îl acuză pe președintele interimar Mihai Ghimpu pentru inițiativele de soluționare pe cale pașnică a conflictului transnistrean, exprimate în scrisoarea deschisă către Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, chiar dacă acum trei ani singuri declarau că ”autorităţile Republicii Moldova reiterează necesitatea îndeplinirii neîntârziate de către Federaţia Rusă a deciziilor adoptate la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999. Doar retragerea completă, ordonată şi transparentă a forţelor militare şi muniţiilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premise pentru lansarea procedurilor naţionale privind ratificarea Tratatului FACE Adaptat”.

De altfel, poziția Republicii Moldova a fost susținută imediat de SUA și alte state membre ale NATO, care au declarat că sunt gata să ratifice Tratatul Forțelor Armate Convenționale în Europa odată cu evacuarea trupelor rusești din Basarabia (Republica Moldova) și Georgia.
Read more »